Interviu cu moineşteanca Joséphine Kohlenberg

Sunt oameni printre noi, care deşi aflaţi la distanţe de mii de kilometri de Moineşti, se reîntorc cu drag aici ori de câte ori timpul le permite şi pun zilnic umărul la promovarea orăşelului nostru prin mijloacele mass-media ori contribuind la bunăstarea lui, prin donarea de cărţi la Biblioteca oraşului, prin îndeplinirea funcţiei de Redactor Şef al jurnalului informativ al Spitalului, numit „Infomed Moineşti” şi nu în ultimul rând prin grija deosebită ce-o poartă cimitirului evreiesc.

10296977_10203194609439677_5012340515749867376_n(1)Sursa foto: cont personal facebook Joséphine Kohlenberg

Invitata mea de azi este Preşedinta Fundaţiei Leolam (în traducere, eternitate), fundaţie care a luat naştere la iniţiativa câtorva persoane născute în Moineşti şi răspândite în diverse colţuri ale lumii: surorile Joséphine şi Beatrice Kohlenberg şi fraţii Hedi şi Rinel Enghelberg, pe care i-a unit spriritul a ceea ce a fost cândva una dintre cele mai vibrante comunităţi evreieşti din România. Ei duc cu mândrie mai departe ceea ce au început taţii lor, care au fost Preşedinţi ai Comunităţii Evreieşti din Moineşti, după cum urmează:

-1964-1984:  Marcel (Moise) Enghelberg, imigrat în Israel

-1984-2012:  Raphael Kohlenberg, ultimul evreu din Moineşti, care s-a stins din viaţă la 1 iunie 2012.

Fundatia LEOLAM are ca obiectiv principal întreţinerea cimitirului evreiesc din Moineşti, precum şi organizarea de acţiuni culturale care să fixeze şi să păstreze pentru totdeauna Moineştiul pe lista locurilor de importanţă majoră în istoria comunităţii evreieşti din România, făcând cunoscut lumii întregi că aici au trăit evrei de seamă, cum ar fi: Tristan Tzara, Moşe David Iancovici, Moedechai Bernstein, Moses Rosen, fostul şef rabin al cultului mozaic de la noi din ţară, Avram Arie Rosen, tatal dr. Moses Rosen, care a păstorit comunitatea evreiască din Moineşti timp de 16 ani, Alexandru Sever, Rateş Nestor, Solomon Sapira şi lista poate continua.

Profesoara Joséphine Kohlenberg îşi desfăşoară, activitatea la două „Grandes Ecoles” franceze, Telecom SudParis şi Telecom Ecole de Management, ambele făcând parte dintr-un grup, Institut Mines-Telecom, unde pe lângă activităţile desfăşurate cu studenţii este implicată în diverse proiecte de cercetare de cel mai înalt nivel: comunicaţii spaţiale, telemedicină, nano-sateliţi, infrastructura sistemelor informatice. La Facultăţile Institutului Mines Telecom, se pregătesc specialiştii de vârf din domeniul Telecomunicaţiilor şi IT, din lume.

jk1Sursa foto: Pagina de facebook a Telecom SudParis

Joséphine e implicată în multe alte activităţi, fie la Primărie, fie în ascociaţiile de cartier, fie la scoala unde este elev fiul ei ori în coaching, ajutând la motivarea şi orientarea profesională a elevilor.

Este o persoană foarte deschisă, amabilă şi foarte pragmatică. Am învăţat multe din discuţiile pe care le-am avut împreună  şi-i mulţumesc şi pe acestă cale.

Am rugat-o sa-mi răspundă la câteva întrebări, prilej cu care voi redeschide seria interviurilor cu moineşteni, începută în anul 2014.

CristinaŞtiu că sunteţi o persoană foarte ocupată şi totuşi vă rezervaţi câteva zile pe an pentru a revedea Moineştiul. Ce vă leagă cel mai mult de acest oraş ?

Josephine : Cred că toţi oamenii, odată cu înaintarea în vârstă, au ceva „special” faţă de oraşul natal unde au petrecut primii ani de viaţă.  De ce? Nu ştiu. Acum trăiesc într-un mediu unde am colegi şi prieteni care sunt fie francezi dar din alte regiuni decat cea pariziană, fie străini din diverse ţări de peste tot din lume: Europa, continentul American, Asia, Africa. Acest lucru îi caracterizează pe toţi, fără deosebire de sex, rasă sau religie.

Ce ma leagă acum, în 2015, de Moineşti?  În primul rând oamenii, prietenii pe care îi cunosc sau (mi se întâmplă) necunoscuţii de pe stradă care mă salută sau vorbesc cu mine căci îmi cunoşteau părinţii… E un sentiment ciudat, dar relaţiile de acolo sunt diferite faţă de alte relaţii.

Întâlnirile planificate sau nu cu foştii profesori, colegi, îmi fac o deosebită plăcere.

Desigur, am descoperit şi persoane noi, extraordinare, necunoscute de mine în perioada şcolii… Unii sunt instalaţi în Moineşti, alţii locuiesc sau nu în oraş, dar sunt acolo legaţi de activitatea lor profesională.

Urmăresc proiectele făcute de administraţia oraşului, cele ale spitalului le vad tot timpul căci continui să particip prin skype de la Paris la sedinţa săptămânală a departamentului de cercetare, marţea la ora 17.

10531393_692777460775334_6702064738846991144_oSursa foto: pagina de facebook a grupului „Salvând o viaţă”

Apoi sunt „mirosurile”:  dulceţurile făcute în casă, livezile pline de fructe ale unor prieteni, gusturile mâncărurilor româneşti în cele câteva restaurante ale oraşului, spiritul târgului, păcat că piaţa şi-a pierdut farmecul după renovare, mergeam cu plăcere sa iau produse pe care doar la Moineşti le găsesc. Timpul pe care îl am pentru a merge zilnic pe jos 10 km (o aplicaţie pe telefon îmi zice exact cât fac!), urcatul pe Osoiu a devenit o obisnuinţă, cel putin odată de făcut de fiecare dată când ajung în oraş. Parfumurile florilor de câmp, al Padurii Pini, al cimbrişorului, nu s-au schimbat din anii copilăriei.

Şi nu în ultimul rând, evoluţia oraşului, strada, plăcută pentru câteva ore de preumblări, din punct de vedere al turistului care sunt.

Cristina: Credeţi că peste ani şi ani, e posibil să vă reîntoarceţi în acest orăşel liniştit, în care v-aţi petrecut anii copilăriei ?

Josephine: Ani si ani… Câţi? Timpul trece repede! Nimeni nu ştie niciodată ce va aduce ziua de mâine, mai ales în contextul de mişcare, de evoluţie permanentă în care trăiesc. Parisul forfotă de activităţi, încontinuu, e extraordinar. Nici 100 de vieţi nu-ţi ajung să faci ce ai vrea. Plus voiajele pe care le fac, mai am de cunoscut lumea largă, am la activ multe ţări, multe locuri, nu mai stau să zic câte zboruri. Da, la Moineşti vin cu plăcere, voi veni cu plăcere… Cred că acest lucru se va întâmpla atâta timp cât voi mai avea prieteni, legături umane de calitate. Deja faptul că nu mai am parinţii a schimbat enorm de mult din această legatură… De aceea cred că doar relaţiile umane mă vor face să revin.

Cristina: Când veniţi în Moineşti, aveţi un loc preferat pe care să-l vizitaţi întotdeauna ?

Josephine: Nu am doar un loc, ci mai multe pe care le fac ÎNTOTDEAUNA.  În ordine, numărul 1, 2 şi 3: prietenii pe care îi văd imediat cum am ajuns, nu le dau nume şi nici priorităţi, se recunosc singuri. Apoi fac un tur general al oraşului (in centru) să văd noutăţile, de fiecare dată văd evoluţii în bine, şi nu mint. Apoi, la fel, întotdeauna merg pe jos între Lucăceşti, Osoiu, parcurg străzile şi dealurile acestea cu o extraordinară plăcere. Obligatoriu, gust noile dulceţuri ale lui C, palinca la S, merg şi la câteva restaurante din zonă.

Cristina: Ce credeţi că ar mai putea face moineştenii pentru a le fi mai bine ?

Josephine: Aceasta e o întrebare foarte dificilă căci ţine de obiceiurile culturale ale fiecărei ţări. Ţinând cont că sunt multe persoane în vârstă în Moineşti, vă dau un singur exemplu: în Franţa (unde de regulă se lucrează zi-lumină, cu pauză de masă, nimeni nu are timp să facă ceva în afară de week-end) un om asteaptă să iasă la pensie doar pentru a profita de viaţă, să facă ce nu a putut, să voiajeze, să de bucure de copii şi nepoţi. 99% dintre pensionari sunt înscrişi în asociaţii unde fac activităţi culturale diverse şi variate, fiecare cu pasiunea lui. Vecina mea, de 97 de ani mai participă şi acum la clubul de bridge şi câştigă regulat. O cunoştinţă de peste 90 de ani a învăţat singură tot ce ţine de foto/video digitală (fusese inginer) şi în prezent predă altor persoane, inclusiv tineri, într-o asociaţie pe care a creat-o. În România, un om care se apropie de 60 de ani se gândeşte deja să-şi cumpere sicriu şi să îl pună în pod…

Dacă doar acest exemplu mic s-ar aplica la Moineşti, 60% din populaţia oraşului ar fi fericită ! Pot să vă dau detalii mai multe pe această temă.

Cred că tinerii cu copii au relativ multe activităţi corespunzătoare, dar trebuie să fim realişti, oraşul e mic, ca orice oraş de această mărime din Europa, activităţile sunt legate de strategia locală de dezvoltare: atragerea industriei care poate crea locuri de muncă şi deci implicit resurse către administraţia locală şi să permită astfel dezvoltarea infrastrcturilor. Nu e simplu, nimeni nu zice asta, dar priviţi evoluţia Sibiului, făra nicio aluzie politică.

Deja sunt multe activităţi culturale, o mai bună comunicare la nivel local nu ar strica căci oamenii nu se uita toţi pe Facebook pentru a vedea ce se întâmplă la 2 paşi de blocul lor. S-a trecut la această comunicare on-line foarte prost. Un oras mic are nevoie de comunicare locală, fizică, facebook-ul vine dupa aceea.

Un alt punct care cred că intră tot în această întrebare : lumea să depaşească starea de jenă, de lene şi să lucreze pe orice meserie, pe orice activitate care se poate face. Nu e ruşinos să te ocupi de un copil al caror parinţi nu au bunici care să îl ţină, nu e ruşinos să mergi să stai cu un bătrân, etc. Nu stau sa inşir câte servicii ar putea exista, uneori făcute benevol. Sunt studii ştiintifice adevărate care arată că cu cât dai mai mult, cu atât eşti mai fericit. Ori o faci individual, ori o  faci în cadrul unei asociaţii cu o tematică specifică. În Franţa, asociaţiile (benevole) sunt cu zecile de mii. Dacă toate aceste servicii (şi nevoi sunt foarte multe!) s-ar dezvolta,  deja o parte din mentalitate s-ar schimba: munca înnobilează, prin muncă facem totul. Nu banii contează, ci timpul acordat. Voluntariatul francez e mai dezvoltat ca religia…. Ce face lumea la Moinesti la pensie, sau în week-end după serviciu? Stă în bucătărie sau se uită la televizor… Păcat de timpul pierdut! Puţini sunt cei care merg la cinema, etc, căci într-adevar e dificil, trebuie parcurse distanţe mari.

Cristina: Am discutat cândva despre un muzeu al personalităţilor evreieşti care au trecut prin Moineşti, amplasat în Casa Kaddish, din incinta cimitirului, aflat vis-a-vis de Parcul Pini. Ce ne puteţi spune în legătură cu acest viitor punct de atracţie al turiştilor care vor veni în zonă ?

Josephine: Acest proiect trebuie făcut în colaborare cu administraţia locală care vrea să facă un muzeu în oras. Totul trebuie sa aibă un sens local, de dezvoltare turistică a oraşului. În această secundă nu am noutăţi, dar voi relansa subiectul cât de curând. Apoi rămâne finanţarea. Nu e uşor să justifici o cerere pe un proiect fără un model economic fiabil: câţi turişti vin, ce resurse se obţin, etc… Înainte de muzeu, se face analiza la ce mai trebuie facut în oraş (şi sunt multe axe) pentru a mări numarul celor care vin sa viziteze oraşul. Un mic detaliu? Ultima vedere pe care am cumpărat-o din oraş datează de acum 40 de ani! De ce nu există vederi, obiecte mici turistice în toate librăriile, la Select, la Lucăceşti? Să începem deja cu asta. Un site, cum am zis, e util în comunicare odată ce activitatea fizică, locală, e dezvoltată…

Cristina: Aţi recomanda prietenilor dumneavostră din Franţa să viziteze Moineştiul ? Ce le-aţi spune că ar trebui să nu rateze aici ?

Josephine: Am recomadat deja unor studenţi de-ai mei (la noi la facultate obligăm toţi studenţii să facă cel puţin două luni un stagiu în străinătate pentru a avea diploma). În total, au venit 9, lucrând pe proiecte legate de spital. În afara conţinutului stagiului le spuneam să guste mâncărurile tradiţionale, le dădeam câteva contacte pentru a găsi ţuică, dulceaţă (păcat că nimeni nu vinde pe undeva produse făcute în casă!!! Dacă nu ştii pe X sau pe Y, nu poţi mânca o dulceaţă de cireşe amare căci nu exista nimeni să o vândă. Putem vorbi pe acest subiect (şi aici sunt axe de dezvoltare), să meargă să facă plimbări pe dealuri (din păcate în afară de doi, restul nu erau sportivi), să închirieze o maşină să mearga în jur (aici e o mare problemă, în oraş nu exista nimic ca ofertă. Un om ajunge în oraş, apoi nu poate face turism în zonă !), să vorbească cu oamenii. Dealtfel, datorită câtorva persoane, A, V, C, voi cita doar prenumele lor, studenţii au profitat de mese la iarbă verde, de vizite în familii…

Cristina: Vă rog să transmiteţi un mesaj către moineşteni. Multumim.

1926185_10202541996124752_1683278170_oSursa foto: cont personal facebook Joséphine Kohlenberg

Josephine: Cine e dispus ca în mod voluntar, să propună şi să se implice în realizarea unor proiecte pentru oraş ?

Se poate face un concurs pentru a alege 2-3 proiecte în fiecare an. Condiţia clară: nicio resursă financiară din start. În schimb, proiectul poate propune un model de business prin care să se caute/atragă fonduri pentru a realiza proiectul… Oricine poate participa, de la 5 la 99 de ani. Vă stau la dispoziţie pentru a iniţia asemenea activităţi.

Cristina: Cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere, care se apropie cu paşi repezi, vă doresc un an cu sănătate şi cât mai multe planuri duse la bun sfârşit şi vă aştept cu drag acasă. Mai este pentru dumneavoastră Moineştiul acasă ? sau acasă este acum la Paris ?

Josephine: Noţiunea de „acasă” nu mai există în sensul care îl aveam când eram la facultate la Bucureşti şi veneam la Moineşti „acasă”… Îmi place să călătoresc, de 25 de ani strategia mea este de a merge de fiecare data în locuri pe care nu le-am mai văzut. Unitatea de măsură este de regulă săptămâna, încerc să vizitez locuri, oameni, culturi, tot ce se poate. În Franţa de 15 ani avem mult concediu (în paralel ziua de munca are 24h), profit cât se poate de acest timp pentru a circula, descoperi. Am şi un avantaj că mă deplasez regulat şi pentru serviciu, ceea ce mă menţine în ritmul deplasărilor… Datorită acestui mod de viaţă, ajungi să vezi de fapt că poţi alege unde vrei sa mergi, unde te simţi bine, nu mai există doar un „punct” numit „acasă”. Desigur, este un loc unde stai cel mai mult timp căci eşti legat de activitatea profesională, dar asta nu înseamnă de fiecare dată că este locul ideal… În cazul meu, am avantajul de a locui în punctul cel mai frumos pe care l-am vazut in lume, Parisul… Dar recunosc, Parisul se gustă, se simte, se trăieşte… Dacă aş fi trecut doar în fugă, vreodată, poate aş fi văzut doar lucrurile lui negative şi sclipirile monumentelor turistice… Dar Parisul adevarat e altceva, e arta de a trăi, de a-ţi deschide orizonturile culturale, umane, religioase, interculturale… Ca ne se décrit pas, ça se vit…

Dar voi veni cu mare plăcere la Moineşti…

1908374_692780904108323_5476614222445692907_nSursa foto: pagina de facebook a grupului „Salvând o viaţă”

Cristina: Închei acest interviu cu o întrebare, hai să-i spunem mai ciudată: există vreo calitate pe care aţi descoperit-o la moineşteni şi nu aţi mai întâlnit-o niciunde în lume ? care ?🙂

Josephine:  Păi sunt în jur de 20.000 de moineşteni dintre care cunosc în jur de 100, mi-e greu să generalizez. Dar dacă vreţi efectiv o calitate generală, la nivel de oraş, aş spune într-un cuvant : exuberanţă ! Toată lumea vorbeşte „cu caracter”, fie că se plânge de orice, fie că visează, fie că…

Cu speranţa că acesta nu va fi ultimul interviu acordat acestui blog, vă mulţumesc pentru timpul acordat. E o mare onoare şi o mândrie pentru noi moineştenii, sa vă ştim alături de noi, atât în mediul virtual, participând la discuţiile de pe grupul „Moineştiul pozitiv”, cât şi în off-line, atunci când veniţi la Moineşti.

La mulţi ani !

32776308_MGYRLAZAM

4 thoughts on “Interviu cu moineşteanca Joséphine Kohlenberg”

  1. Mi-a facut mare placere sa citesc interviul luat lui Josephine. Am recunoscut-o in fiecare cuvint si am crezut in fiecare cuvint al ei.O admir pentru tot ceace face.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s