Dulci

După ce-am terminat de citit această carte, mă uit cu alţi ochi la câinele nostru, la Fifi, despre care v-am vorbit aici. Parcă simt că pot să discut cu ea mai multe şi o prefer în schimbul multor emisiuni tv, ba chiar şi a multor oameni. Aşa cum v-am spus deja,  pe 13 mai, actorul şi scriitorul Dan Puric a fost la Comăneşti şi am fost fericita posesoare a acestei cărţi, cu autograful autorului.

Dar, să revin la carte, în calitatea mea de simplă cititoare.

„Dulci” se citeşte uşor, de fapt nu poţi s-o laşi din mână până n-o termini, pentru că are un magnetism care te atrage continuu. Dulci e o labradoriţă care a avut noroc de un tată grozav, care a înţeles-o şi care i-a mai scris şi un jurnal pe deasupra. E prietenă bună cu Astor, un maidanez cu reflexe de supravieţuire, cu care are o corespondenţă foarte frumoasă, care te face uneori să zâmbeşti şi alteori să verşi lacrimi. Înţelege foarte bine limbajul copacilor, al florilor, al ploii şi nu în ultimul rând al oamenilor (în particular al stăpânului ei, pe care îl numeşte tată). Dulci e un psiholog foarte fin, împrumutând din gândirea tatălui ei. Ea vede lucrurile de jos, de la înălţimea ei şi le vede foarte bine şi foarte corect, făcând o analiză pertinentă societăţii contemporane şi problemelor acesteia. Fie că e vorba despre problema eutanasierii câinilor vagabonzi, a bătrânilor lăsaţi de izbelişte atât de către societate cât şi de familie, a copacilor tăiaţi fără milă, a copiilor din orfelinate ori a problemelor ţării, Dulci şi stăpânul ei se contopesc într-un amestec de revoltă amestecat cu neputinţă. Sensibilitatea lor ar trebui să fie molipsitoare pentru noi toţi şi cu siguranţă ţara asta minunată n-ar mai cădea pradă duşmanilor.

O să vă dau un citat din carte care mie mi-a plăcut foarte mult, de fapt e un capitol întreg numit „Visul”:

„Azi noapte am avut un vis tare ciudat. Se făcea că tati era câine şi eu eram om ! Doamne, nu vă-nchipuiţi ce cumplit a putut fi ! Lăsaţi-mă să vă explic ! E un fapt foarte curios, la care nu m-aş fi aşteptat în ruptul capului. Şi anume, deşi devenisem om, eu tot ca un câine mă comportam. Adică eram sinceră, dar oamenii nu apreciau asta ! Vă-nchipuiţi ce coşmar pentru un fost câine care în viaţa lui n-a fost învăţat să mintă ? Nici măcar dresorul n-a îndrăznit să-mi sugereze aşa ceva ! De exemplu, eu nu ştiam că omul, când te linguşeşte, te poate, apoi, brusc muşca, dacă interesul i se schimbă.  Eu, în calitatea mea de fost câine, nu îmi aduc aminte să fi făcut aşa ceva ! Am rămas pur şi simplu şocată ! Şi mai este ceva: noi, câinii, când lătrăm, lătrăm, nu ne facem că lătrăm. Ei bine, oamenii, când vorbesc, nu întotdeauna vorbesc, adică nu întotdeauna spun adevărul. Dar cel mai cumplit lucru mi s-a întâmplat cu puţin timp înainte de a mă trezi din vis. 

Se făcea că lui tati îi convenea atât de mult să fie câine că în nici un caz n-ar mai fi dorit să fie om! Niciodată nu l-am văzut atât de fericit ! Se simţea atât de liber !  Ca şi cum pentru prima oară-n viaţă a scăpat de o mare greutate. Se făcea că-l rugam din tot sufletul să devină din nou om şi el nu vroia. Of! Doamne, bine că m-am trezit din somn !”

Recomand această carte tuturor persoanelor ce gândesc româneşte şi sunt sensibile la tot ce e frumos, oamenilor aparte, adică celor ce simt viaţa necontenit. O bucurie imensă vor avea şi cei ce iubesc câinii, nu ca pe nişte animale, ci pe membrii ai familiilor lor. 

Lectură plăcută !