Publicat în Blogal Initiative

La interviu

Telefonul zbârnâie o melodie veselă căutând să pară prietenos, cu toate că nu face decât să mă anunţe că e ora 6 şi că trebuie să mă pregătesc pentru ziua cea mare, cea a interviului de angajare. Eram deja trează, căci cine poate dormi înaintea unui asemenea eveniment care urmează să-i schimbe viaţa ? . . . încerci să-ţi imaginezi ce vei fi întrebat şi ce vei răspunde astfel încât să nu pari arogant, ori prost crescut sau mai ştiu eu, nepregătit. Hainele atârnau pe umeraş gata să facă o impresie bună, fără a ieşi în evidenţă prea mult, iar pe birou trona dosarul cu diplome, CV-ul şi Scrisoarea de Intenţie. Urc cu grijă în autobuz, atentă fiind la ciorapii fini din mătase, un fir agăţat şi interviul s-ar fi transformat într-un dezastru.

Într-un final ajung la firmă cu o oră înainte, alerg la baie şi mă privesc în oglindă. Sunt atât de palidă de parcă m-ar fi văruit cineva înainte să plec de-acasă, simt nevoia să beau o gură de apă şi ies în hol. Am noroc, la capătul culoarului un bidon plin pe jumătate cu apă carbogazoasă, cum îmi place mie, direct de La Fantănă.

apa Mă plimb pe hol, atentă să nu mă vadă careva ca un leu în cuşcă. Mă opresc în faţa uşii unde urma să mă prezint peste câteva minute şi recitesc (a câta oară oare ?) anunţul. Mă aşez pe primul scaun şi-mi privesc ceasul, ce părea că a înţepenit, cu toate că altă dată se învârtea atât de repede.

Se aud paşi, inima începe să accelereze, cine-o fi ? cineva din comisie sau cineva cu care o să concurez ?. . . aştept făcându-mi de lucru cu un colţ al poşetei. Pff, e femeia de serviciu care-mi strigă, fără a ţine seama de trăirile mele interioare: „cum aţi intrat ? aşteptaţi afară până termin de spălat, domnii vin la 9, n-aţi citit pe afiş ?”. Am îngăimat nişte răspunsuri cu jumătate de glas şi am ieşit în stradă, puţin frustrată că abia am intrat în firmă şi deja mi-am luat prima muştruluială, chiar de la femeia de serviciu. Uşa s-a închis după mine cu un zgomot de zăvor automat, ceea ce mi-a creat o senzaţie de respingere. M-am retras într-un colţ de unde puteam să privesc intrarea fără să deranjez pe nimeni. Au început să sosească cei cu care urma să concurez. După numai zece minute se umpluse deja jumătate de stradă, cred că eram peste 200 de persoane pentru un singur loc de muncă. Începuse să mi se strecoare îndoiala în suflet, nu mai eram atât de sigură pe mine. Soarele s-a pus pe aruncat cu săgeţi de foc peste noi. S-a deschis uşa şi cineva a adunat toate dosarele, spunându-ne să aşteptăm în linişte că vom intra în ordine alfabetică. Iar am simţit că mi se face o nedreptate. Eu, care venisem prima, trebuia să intru printre ultimii din pricina numelui, mai că-mi venea să renunţ înainte chiar de-a intra la interviu. După vreun alt sfert de oră, acceiaşi persoană i-a chemat pe primii zece candidaţi. M-am şi văzut aşteptând ore în şir pe o căldură ce se tot înteţea, cu o durere cumplită de picioare de la statul pe tocuri.Mi se făcuse o sete cumplită, iar primul magazin era ca la vreun kilometru distanţă, riscam să fiu strigată şi să nu fiu acolo, aşa că am preferat să-mi transform sufletul într-o Sahară şi să aştept. Uşa s-a deschis şi trei dintre cei ce intraseră plini de sine cu câteva minute înainte au părăsit clădirea în mare grabă, congestionaţi,  aruncând printre dinţi  celor rămaşi  un „baftă”, fără a ne da detalii (probabil că aşa primiseră indicaţii „de sus”). M-am îndepărtat de mulţime, în colţul unde stătusem dimineaţă,  am pus dosarul pe trotuar şi m-am aşezat pe el, fără să mai ţin seama că ar putea să mi se şifoneze ţinuta, nu mai conta nimic, îmi doream cu ardoare o gură de apă, visam să ajung înăuntru doar pentru a savura un pahar de la dozatorul de pe hol, examenul trecuse deja în plan secund. Căldura şi emoţiile îmi transformaseră creierul într-o masă gelatinoasă, nu se mai zărea nicio sinapsă, neuronii stăteau leşinaţi într-un colţ şi tot ce mai rămăsese clar în mintea mea era dozatorul de pe hol. În jurul orei 12 mi-am auzit numele şi cu toată energia rămasă m-am repezit în clădire, la dozatorul la care visam de două ore. Ei bine, bidonul era gol, cei dinaintea mea sorbiseră până şi ultima picătură de apă, am alergat disperată la baie, dar se pare că era una din zilele acelea în care se fac reparaţii la conducte. M-am târât spre comisie, lividă şi tremurând din pricina deshidratării.

„Vă rugăm să ne scuzaţi, o să lipsim un sfert de oră…ştiţi, pauza de masă”. Cei trei membrii ai comisiei s-au îndreptat spre uşă, lăsând pe masă două pet-uri de apă de jumătate de litru neîncepute şi unul băut doar pe jumătate. N-am mai rezistat şi fără să-mi mai pese de cei din jur, m-am repezit la lichidul vital şi l-am sorbit cu nesaţ până la ultima picătură. Ochii colegilor de interviu erau îndreptaţi către mine, gestul meu nesăbuit ar fi trebuit să mă coste eliminarea, în ochii lor eram o mare nesimţită. Am făcut ceva impardonabil şi cu toate astea eram fericită, creierul meu începuse a lucra cu spor, neuronii săltau veseli unindu-şi cozile în sinapse trainice, iar conexiunile se făceau cu viteze absolut mulţumitoare. Redevenisem din nou ceea ce trebuia să fiu, un om viu, gata a se lua la trântă cu orice fel de subiect, cu toate că în jurul meu hainele nu mai stăteau cum ar fi trebuit, nici părul, iar un fir subţire din ciorapii de mătase cobora cu repeziciune spre talpa piciorului stâng.

Când au  revenit membrii comisiei, femeia de serviciu le-a adus câte un pet de apă rece, aşa că n-au sesizat prejudiciul ce îl făcusem. Am fost în formă maximă şi apropo, am luat concursul datorită apei. De atunci, nu mai plec niciodată fără lichidul vieţii la mine, aşa cum vă sfătuiesc să faceţi şi voi !

La-Fantana

Anunțuri

8 gânduri despre „La interviu

  1. de cand am copilul nu am mai plecat nici o data fara apa la mine in geanta. mi se pare inuman sa nu ai apa la tine si copilul sa ceara si tu sa nu ai bani sa ii cumperi, sau sa fii in parc si sa nu ai nici de unde. in plus si noi adultii treb sa ne hidratam.
    si eu as fi facut la fel ca tine daca mi ar fi fost sete :). fac urat la sete si la foame :)))

    1. Daca scopul scuza mijloacele, atunci o necesitate stringenta ca a mea ce sa mai zic 🙂
      Daca mai ai si copilul cu tine, e obligatoriu sa ai apa permanent, lui nu-i poti cere sa rabde de sete. Iti multumesc pentru vizita Vavaly si ma bucur din suflet ca in curand cantitatea de apa de care o sa ai nevoie cand pleci de-acasa se va dubla. Va felicit ! Sunteti niste parinti fericiti si binecuvantati ! Nastere usoara !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s