Amintiri din adolescenţă

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când încep a-mi depăna amintirile din copilărie şi adolescenţă, parcă-mi vine să iau maşina timpului şi să mă întorc în vremurile acelea, căci pe-atunci n-aveam nicio grijă. Părinţii  trăiau şi erau sănătoşi, aveam o mulţime de prieteni reali, citeam mai mult, socializam mai mult, mă bucuram mai mult de viaţă, deşi nu aveam net, tv color, telefon mobil şi nici multe altele.

Anii de liceu

Adolescenţa mea s-a petrecut între anii 1985-1989, adică sfârşitul teoretic al comunismului şi începutul capitalismului. Liceul l-am făcut în oraş şi am avut mare noroc de un diriginte care ne-a ferit de ascultatul congreselor şi de orele de politică, pe care le transforma in ore de matematică. Am avut însă şi profesori care te scoteau afară de la ore pentru că purtai pantaloni pe sub uniformă, nu aveai matricolă sau îţi lipsea panglica de pe cap. M-am născut anticomunistă, aşa că am urât dintotdeauna înregimentarea şi spiritul de turmă. Evident nu i-am suportat nici atunci pe cei ce se impuneau punându-ţi pumnul în gură. Am fost o rebelă, sfidându-i făţiş pe cei care nu-mi plăceau. Eram un fel de „cap al răutăţilor”, motiv pentru care ai mei au fost „scoşi la tablă” de multe ori la şedinţele cu părinţii.  Chiuleam de la unele ore, ca să vedem filmele la „Clubul 23 August”(fără căldură şi cu scaune rupte) actualmente Centrul Cultural Lira (o bijuterie de sală), ori ne refugiam în parcul Tei, unde discutam despre admitere şi alte minuni. Practica o făceam la atelierele liceului, pregătindu-ne să devenim oameni de nădejde ai patriei socialiste. Nu cred că am vreun coleg lăcătuş mecanic sau strungar. De altfel, maiştrii pe care i-am avut nu ne-au învăţat nimic. Aveam un caiet studenţesc plin, unde copiam de ‘n’ ori instrucţiunile diferitelelor maşini şi utilaje ce se găseau pe-atunci în atelier. Doi ani am făcut orele de practică la „Bastilia”, apoi la atelierele din clădirea care se află şi acum în faţa B.C.R.. Nu mi-a plăcut nimic din ce făceam acolo. Aveam o salopetă mare şi largă, de-a tatălui meu şi-mi era teamă să nu mă agăt pe undeva, iar zgomotul acela de fier strunjit îmi sfredelea auzul şi creierul. Am făcut tot posibilul să nu fac practică agricolă, iar la sport, jucam şah cu domnul profesor. Am participat la concursuri de şah, am chiar şi câteva diplome, însă pasiunea nu a mers mai departe. In 1989, anul revoluţiei, eram în clasa a-XII-a, aşa că am trăit momente memorabile. Câţiva profesori care până atunci ne intoxicaseră cu materiile lor comuniste, au venit în faţa noastră şi şi-au cerut scuze că au fost nevoiţi să ne predea nişte minciuni. Aşa că, din ianuarie 1990, am simţit libertatea, nu chiar ca acum, dar totuşi diferenţa era vizibilă. Directoarea liceului din vremea aceea, a renunţat cu greu la post, baricadându-se în cabinet. Eu m-am bucurat că au dispărut simbolurile comunismului din clase: tablourile cu Ceauşescu şi cu secera şi ciocanul. M-am bucurat că nu trebuia să mai port panglică, matricolă, ba nici chiar uniforma nu mai era obligatorie. Am prins jumătate de an de istorie şi filozofie adevărată. Anii de liceu au adus cu ei şi primii fiori ai dragostei. Primul prieten, care-mi aducea ciocolată aproape zilnic, cu care ieşeam la cele două cofetării din oraş (Romanţa, dîn zona ceasului -gară şi încă o cofetărie situată acolo unde azi e magazinul chinezesc din centru), cu care mergeam la film, ori ne plimbam prin parc. Mi-aş fi dorit să văd spectacole, piese de teatru, dar unde ?  În toţi aceşti ani, am participat la tot felul de manifestări artistice, unde recitam poezii închinate marelui conducător şi măreţelor realizări ale epocii de aur. De Crăciun, mergeam cu gaşca pe la casele profesorilor pe care-i ştiam mai deschişi, citindu-le un pluguşor personalizat. Era bucurie mare, căci primeam dulciuri şi chiar şi câte un pahar de vin ori suc.

Viaţa de familie

După ce comuniştii ne-au dărâmat casa, ne-au mutat la bloc într-un apartament cu două camere. Aveam doar 4 ani, aşa că eu n-am suferit, însă ai mei povesteau cu lacrimi în ochi cum au venit cu buldozerul şi au făcut totul praf. În adolescenţă, am fost nevoită de multe ori să-mi fac temele în frig şi întuneric. Stăteam la cozi infernale să luăm raţia de pâine, zahăr şi ulei. O împărteam cu nişte rude de la ţară, care nu aveau dreptul să cumpere aşa ceva. Ne aduceau la schimb ouă şi lapte. Ne bucuram dacă prindeam tacâm de curcan, era zi de sărbătoare, zi în care mâncam fripură bună. Şi cea din tacâm de pui era bună, dar parcă nu ca asta din tacâm de curcan. Aşteptam să ne pună telefon şi să ne cumpărăm televizor şi frigider. Erau cozi lungi de aşteptare, iar gestionarii magazinelor au fost nişte privilegiaţi (trebuia să dai şpagă ca să prinzi astfel de aparate). De sărbători, făceam foarte greu rost de drojdie pentru cozonaci şi pască, cu toate astea mama nu a lăsat tradiţia să piară. M-a învăt că există Dumnezeu şi mi-a povestit ce ştia şi ea despre credinţă. Mă duceam la biserică rar, pentru că erai luat de prost dacă frecventai astfel de locuri şi privit cu suspiciune. Tata depusese la CEC nişte bani pentru o maşină, care nici în ziua de azi nu s-a materializat. Seara ascultam la radio posturile interzise. Părinţilor mei le era teamă, aşa că ascultam în surdină. Banii ne ajungeau, pentru că, aşa cum v-am spus, nu prea aveai ce să-ţi cumperi. Partea bună era că ne permiteam să plecăm în concedii, cu bilete luate prin sindicat. Aşa am văzut o parte dintre staţiunile balneare de la noi. Distracţia era atunci când aveai musafiri. Se punea faţa de masă şi farfuriile cele bune, se discuta şi se asculta muzică populară la casetofon.

Mă duceam cu prietenii din faţa blocului pe terenul de sport, un loc unde se putea juca tenis, volei, oină, „raţele şi vânătorii”, „ţara, ţară vrem ostaşi” şi tot ce mai era la modă pe-atunci. Ne dădeam în leagăne, săream coarda, jucam şotron, iar seara, jucam „urmăritelea” prin tot oraşul. Ne mai omoram timpul cu „mim”, „bâzz”, „gâze, fete, flori, băieţi, filme sau maşini”, completam nişte caiete numite oracole, cântam, într-un cuvânt socializam pe bune şi ne mişcam, ceea ce azi nu se prea mai întâmplă. Mi-ar fi plăcut să am un loc unde să jos tenis de masă, pentru că nu aveam voie în sufragerie.

Pentru că nu exista o sală unde tinerii să poată viziona un film video (apăruseră primele astfel de aparate şi o intreagă afacere cu închirieri casete video), ne adunam la cel care avea aşa ceva şi contra cost, vedeam tot felul de filme. Aşa am văzut toată seria Academia de Poliţie  🙂  Ascultam muzică străină şi priveam videoclipurile, ca pe ceva woow. In anii de după 1990 căutam cu disperare blugi, adidaşi şi tot ce se mai aducea din afară. Am realizat că lumea nu se rezumă doar la România, ci e mult mai mare. Aveam totuşi o teamă de-a ieşi dincolo, teamă inoculată de comunişti, care nu de puţine ori ne speriau cu atrocităţile care se întâmplă în capitalism.

Şi totuşi…

Mi-aş dori să mai fiu adolescentă şi să trăiesc în vremurile prezente. Să mă pot exprima liber, să pot pleca unde doresc în lumea asta mare şi doar cerul să-mi fie limită. Să fac ce-mi place şi să mă bucur de viaţă, de informaţie şi de toate realizările ştiinţei.

Asociația De-a Arhitectura a lansat anul trecut proiectul Urban Up!, desfășurat în perioada aprilie – decembrie 2017. În cadrul acestuia au avut loc 54 de ateliere gratuite pentru liceeni, în 7 orașe din țară (București, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Sibiu, Timișoara), bazate pe discuții ghidate, discuții pe imagini, activități hands-on, jocuri de rol, explorări și analize urbane. Toate acestea au fost dedicate grupei de vârstă 15-18 ani și au fost implementate de 26 de facilitatori (arhitecţi, urbanişti, antropologi şi ingineri), beneficiind de participarea a 1025 liceeni.

Proiectul a vizat creșterea gradului de conștientizare în rândul liceenilor cu privire la legăturile care există între spațiile pe care le folosim zi de zi și procesele prin care ele se transformă. Scopul a fost ca aceștia să înțeleagă impactul spațiilor asupra calității vieții și să capete deschidere către o dezvoltare urbană „isteață” printr-o experiență educațională atractivă legată de aspecte ce trebuie cunoscute de orice cetățean: ce înseamnă a construi și a contribui la schimbarea mediului construit, ce servicii publice sunt necesare într-o localitate, rolul instituțiilor, condițiile de folosire în siguranță a spațiilor etc., ca sursă de dezvoltare personală, profesională și de civism.

Participanții au apreciat faptul că li s-au propus provocări care pleacă de la experiența lor de locuitori ai orașului, dar și că au întâlnit arhitecți și urbaniști care să îi inspire în parcursul lor de formare. Rezultatele proiectului şi ale chestionarului de evaluare pot fi accesate aici: http://www.de-a-arhitectura.ro/jurnal-urban-up/

Cu acest articol am acceptat provocarea de a susține Urban Up!, un proiect inițiat de Asociația De-a Arhitectura, care le oferă elevilor de liceu o bună oportunitate de a-și cunoaște orașul. Proiectul a fost derulat în anul 2017 în cadrul programului „Împreună cu Lidl pentru un viitor mai bun”. Totodată, pot fi organizate ateliere și în 2018, fie în licee, în săptămâna Școala Altfel, fie ca activități ale Clubului De-A Arhitectura. Detalii găsiți pe http://www.de-a-arhitectura.ro.

Reclame

6 comentarii

  1. Și eu am avut câteva avantaje din faptul că știam să joc binișor șah. De exemplu, un pedagog mă scotea de la meditațiile prea lungi și mă invita să joc cu el, alături de un platou cu prăjituri, suc și câte o gură de pălincă pe care o testa dându-i foc. Eram invidiat de colegi pentru asta. 😉
    Frumoase amintiri, Cristina! 🙂

  2. Bună dimineața Cristina ! 🙂
    Fiind primul comentariu pe aces AN,
    din toată inima un sincer și călduros La Mulți Ani ,2018 ! 🙂
    Mersi pentru recenta vizită care mi-a reamintit de Domnia Ta ! 🙂
    ” Nu știu alții cum sunt, dar EU ”
    NU sunt ipocrit ca ALȚII care se PREFAC în cele comentate ca……….
    ” să dea BINE la lume ” !!! 🙂 😦 🙂
    NU este cazul tău ci a altora ! 😦
    Mie îmi place să spun ADEVĂRUL chiar dacă UNII sunt DERANJAȚI ……………………
    În cazul de față,
    EU simt ce simți și Domnia Ta versus
    ” Amintiri din adolescență ” ! 🙂
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/09/23/
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2012/08/27/
    Iar ca sinceritatea să meargă până la capăt 🙂
    iar ADEVĂRUL să triumfe și-n ochii DETRACTRORILOR mei ,
    recunosc că ai DREPTATE 100% în toate cele spuse despre VREMURILE de ALTĂDATĂ 🙂 🙂 🙂
    față de BALAMUCUL la care, din păcate,
    și EU ,și Domnia Ta, asistăm NEPUTINCIOȘI ………………….
    Dacă ai fi avut setată opținunea ” REBLOG” ,
    aș fi dat REPUBLICARE pe My Blog
    http://amintiriamintiri.wordpress.com/
    un alt fel de BLOG,
    un fel de CATALOG 🙂
    în care REPUBLIC cele mai interesante POSTĂRI 🙂
    din BLOGOSFERA celor patru ZĂRI !!! 🙂 🙂 🙂
    Toate cele bune,Cristina ! 🙂
    Cu respect și simpatie,
    Alioșa ! 🙂

    • Hei ! La multi ani si toate cele bune ! Nu stiam ca mai ai un blog 🙂 M-a bucurat aceasta vizita neasteptata. Eu nu prea mai am timp sa citesc, dar mai trec pe la blogurile unde-s abonata si unde nu se discuta politica. Toate cele bune Aliosa !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s