Cadoul ideal pentru a reaprinde flacăra iubirii

Ne cunoaştem de foarte mulţi ani, mai exact de pe vremea când jucam şotron şi săream coarda în faţa blocului. Am copilărit împreună, am învăţat împreună, am împărţit pacheţelul de mâncare în recreaţie şi ne-am facut multe planuri de viitor. Şi ce frumos visam pe-atunci, cum ne imaginam noi tot felul de situaţii în care viaţa nu ne-a pus niciodată. După terminarea liceului, drumurile noastre s-au desparţit oarecum, căci prietena mea s-a dus la o facultate din capitală, pe când eu am ales Iaşul. Ne mai întâlneam în vacanţe, dar parcă nu mai era la fel.  Când a ajuns în anul IV, m-a anunţat bucuroasă că se căsătoreşte cu Radu, un băiat simpatic din Bacău, student la Politehnică. M-am bucurat enorm că se vor întoarce în zonă şi vom relua prietenia noastră, din punctul în care a rămas. Aşa s-a şi întâmplat. El şi-a găsit un post bine plătit la Uzina de Avioane şi ea e profesoară de română la unul dintre cele mai bune licee din Bacău. S-au mutat într-un cartier apropiat de al meu, aşa că ne vizităm destul de des. Acum avem alte discuţii, schimbăm reţete de mâncare, mergem la cumpărături împreună şi râdem în hohote de planurile pe care ni le făceam în copilărie şi adolescenţă. După un an de la căsătorie a apărut în viaţa lor micuţul Tudor, un copil superb, cu ochii mari şi verzi ca ai tatălui, cu un zâmbet cuceritor dar cu o problemă medicală pe care nimeni nu şi-ar fi  imaginat-o vreodată: sindrom Down. Viaţa după aflarea diagnosticului  copilului n-a mai fost la fel pentru ei. Controale medicale repetate, tratamente costisitoare în ţară şi în străinătate, angajarea unor logopezi şi psihologi personali care să-l aducă pe micuţ în parametrii normali. Monica şi Radu sunt mai uniţi ca niciodată, dar mult mai trişti şi parcă au uitat complet de ei şi de viaţa lor.

Deseori, Monica se încuie în camera ei şi ascultă muzică franţuzească plângând. Visa să vadă Parisul de pe vremea când era studentă la Litere, dar acum ştie că toţi banii se duc pe tratamentele lui Tudor. Nu mai vrea nici să facă dragoste cu Radu de teama unei sarcini din care ar putea să rezulte un alt copil cu probleme. Monica s-a focalizat pe munca de la şcoală şi pe Tudor. Radu pare mult mai bătrân şi deşi are doar treizeci de ani, nu l-am mai vazut zâmbind şi nici spunând glume, ca pe vremuri. Mi-e greu să-i văd aşa, deşi înţeleg destul de bine situaţia prin care trec.  Anul ăsta se împlinesc 6 ani de la căsătoria lor şi vreau să-i fac să-şi reamintească cât de fericiţi erau odată. Am considerat că au nevoie de un city break Christian Tour, asta pentru că nici în ruptul capului n-ar sta despărţiţi de Tudor mai mult de două zile.

Din multitudinea de oferte city break, am ales să-i cadorisesc cu un city break în Paris. Nimic nu se compară cu Parisul în materie de romantism. În prima zi, o plimbare pe Champs-Élysées, cu trecerea pe sub Arcul de Triumf, o vizită la nu mai puţin celebrul turn Eiffel, iar seara o croazieră pe Sena încheiată cu o  cină romantică la Moulin Rouge, unde să servească magret de canard şi brânzeturi fine stropite cu vin din regiunea Bordeaux, să zicem un Chateau Sigognac din 2011. Din paleta de hoteluri Christian Tour, am ales pentru ei, cazare cât mai aproape de centrul Parisului, cu dormitor matrimonial.

Pentru a doua zi, le-am rezervat bilete la un concert al Larei Fabian, după ce se vor plimba în voie prin Grădinile Versailles. Dimineaţa vor servi cafeaua împreună cu un croissant pufos cu unt, urmând ca pe la ora 10 să deguste o clătită delicioasă la o creperie tradițională din Cartierul Latin. La prânz, le voi sugera să încerce tradiţionala supă de ceapă şi un cocoş gătit în vin (coq au vin) absolut delicios. Ar fi mers şi ceva fructe exotice, dar ştiu că nu le plac. Seara, după concert, o cina La „Chez Papa”, constând dintr-o porţie de foie-gras şi salatată pe alese.

Am făcut rezervările şi am pus totul la cale, până în cele mai mici detalii. M-am dus în vizită şi i-am găsit la masă pe toţi trei. Le-am propus să mi-l dea pe Tudor două zile, să se joace cu o maşinuţă imensă cu telecomandă, pe care i-o luasem cadou. Nu era prima dată când mi-l lăsau pe Tudor, dar niciodată pentru două zile, cel mult pentru câteva ore. S-au mirat, n-au zis nu, dar nici un „da” ferm. Nu acum, am zis, mai aveţi timp de gândire până pe 20 octombrie, când v-a trebui să petreceţi cei şase ani de când sunteţi o familie minunată, la Paris. Le-am înmânat biletele de avion şi planul detaliat a ceea ce le pregătisem. I-am lăsat fără cuvinte. Au izbucnit în lacrimi de fericire. Ne-am strâns în braţe fericiţi şi acum aşteptăm ca planurile să se pună în practică.

Prieteniile adevărate sunt rare, dar, aşa cum spunea Helen Kellen: „A merge cu un prieten prin întuneric este mult mai bine decât a merge singur prin lumină”.

Vă doresc să aveţi prieteni adevăraţi şi să nu uitaţi că o călătorie vă încarcă bateriile, vă face mai fericiţi şi mai bogaţi din punct de vedere spiritual şi cultural.

Articol scris pentru SuperBlog 2018, proba nr.2

Sponsor:

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s