Strada Tudor Vladimirescu din Moineşti, văzută prin ochii unui arhitect

Am aşteptat mulţi ani vizita prietenei mele. Dar, ştiţi şi voi cum e, arhitecţii sunt mai întotdeauna ocupaţi, ba proiecteză un cartier de blocuri, ba sunt pe şantier să vadă cu ochii lor cum planurile se transformă în adevărate opere de artă. De când m-a anunţat că vine, m-am tot gândit pe unde s-o duc, căci Moineştiul nu e un oraş prea mare şi nici prea multe obiective turistice nu sunt de văzut. Trebuie să vadă monumentul „Dada”, ridicat în cinstea celui  care a creat curentul dadaist,  Samuel Rosenstock, cunoscut sub pseudonimul  Tristan Tzara, apoi ne vom plimba prin zona declarată staţiune, unde o să deguste apele minerale şi o să respire aer curat, mai exact în Parcul Băi, iar mai pe seară vom merge în Parcul Pini, apoi vom străbate pe jos dealul până în Parcul Osoiu, de unde o să vadă oraşul în toată splendoarea lui. Ea e o artistă, în mod sigur va veni cu aparatul ei foto performant şi va face sute de fotografii, din unghiuri pe care eu nu le voi vedea niciodată. Abia aştept să vină, să vadă cum mi-am renovat casa şi să-mi dea idei despre cum să mai învârt mobila, ca să pară totul altfel. I-am pregătit mâncare specific moldovenească, căci iubeşte tradiţiile şi se inspiră din ele. Îi plac clădirile vechi, cele cu stucaturi şi tot felul de sculpturi, mobila veche, uşile bisericilor, vechi de sute de ani şi pisicile. Are o mulţime de DVD-uri cu fotografii făcute prin Bucureşti şi prin ţară, în care a surprins ultimele momente ale unor clădiri de patrimoniu, care au căzut sub lamele nemiloase ale buldozerelor comnunismului şi nu numai. Aproape că plânge pentru fiecare astfel de nedreptate făcută, căci, în locul unor astfel de opere de artă se ridică tot felul de urâciuni, care nu fac decât să strice aspectul locului respectiv.

În prezent, lucrează la un birou de arhitectură din Bucureşti,  unde se ocupă cu proiecte de case. E foarte încântată de job-ul ei, petrece ore în şir la planşetă. Mi-a povestit că, de când lucrează aici a învăţat o mulţime de lucruri. E foarte pasionată de ceea ce face, urăşte inesteticul şi nu suportă kitsch-urile.

Am emoţii. Nu ne-am mai văzut de pe vremea când era studentă la Facultatea de Arhitectură, din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. Când am fost la ea, lucra la o machetă. Atunci am văzut pentru prima dată în viaţă o machetă adevărată, cu căsuţe în miniatură, puse pe un deal. Totul era atât de frumos şi de minuţios lucrat, că am rămas impresionată până în ziua de azi. Am întrebat-o ce e arhitectura şi ea mi-a răspuns cu un citat din  Bjarke Ingels, pe care nu l-am uitat nici până în ziua de azi. “In general, arhitectura este ştiinţa şi arta de a ne asigura că oraşele şi clădirile se potrivesc modului în care vrem să ne trăim vieţile.”

Un Opel Astra roşu a oprit în faţa blocului. Are număr de Bucureşti. Sigur e ea. Mi-am luat papucii şi am ieşit repede în întâmpinare. Am aşteptat să coboare din maşină şi am privit-o cum se uită cu uimire în jur. E aproape neschimbată. Părul până la umeri, ochii negrii mari şi curioşi, trupul zvelt bine proporţionat, acoperit de un pulover lălâi în culorile toamnei, nelipsiţii blugi, bocancii portocalii şi rucsacul cu laptopul, camera foto şi alte câteva gadgeturi fără de care nu mai pleacă nimeni de-acasă. Ne-am îmbrăţişat îndelung, fără să ne spunem nimic minute în şir, doar ochii nu se puteau abţine, revărsând pârâiaşe de lacrimi calzi şi sărate ce stingeau dorul revederii. Am intrat în casă şi după ce ne-am mai potolit  noi focul în faţa unei farfurii de borş cu hribi şi a unei porţii de sarmale cu smântânică şi ardei iute, stropite cu un vinişor roşu de vreo cinci ani, am plecat în plimbare, să mai dăm jos ceva din caloriile proaspăt acumulate.

I-a plăcut mult Monumentul artistic Dada,  opera sculptorului german de origine română Ingo Glass. Dimensiunile monumentului sunt impresionante, e un punct de reper al oraşului, recunoscut de UNESCO, dar, aşa cum a observat şi prietena mea, nu e îngrijit aşa cum ar merita, pierzându-şi astfel din strălucire. Am început a urca spre oraş, pe artera principală, mai exact pe strada Tudor Vladimirescu şi eram tare curioasă cum se vede Moineştiul prin ochii unui arhitect.

I-am arătat cuibul din dreptul blocului ANL şi i-am povestit despre familia de berze care vine an de an în acelaşi loc. I-a plăcut intrarea în oraş, mai puţin spaţiile comerciale lăsate de izbelişte de lângă Centrul de Calcul al OMV Petrom, care ar putea să fie utilizate de un comerciant iscusit. E un vad  foarte bun, a spus ea, căci în zonă nu sunt magazine care să aprovizioneze cartierul. Chioşcul acela, unde odinioară se vindeau ziare şi reviste, ar trebui să dispară. E urât şi nefolositor.

Deşi nu doream să-l vadă, n-aveam cum să-l ocolesc, căci şade aşa neterminat dinainte de anul 1989. Iniţial, trebuia să fie un hotel modern, o bază de tratament, unde turiştii să-şi mai oblojească rănile făcute de trecerea vremii, dar s-a transformat în urâţenia oraşului, într-o clădire ce-ţi crează un sentiment ciudat de delăsare şi pustiu. Au crescut copăceii pe el, nu ştiu cum or fi reuşit. E şubred după atâţia zeci de ani în care a stat în ploaie şi vânt şi mă şi mir cum mai stă în picioare. A fost cumpărat pe câţiva lei de cineva care se jura c-o să facă şi-o să dreagă, dar nu s-a întâmplat nimic. Primăria s-a luptat în justiţie pentru a recâştiga clădirea şi a face totuşi ceva din ea, dar până acum, deşi procesul s-a încheiat cu victoria autorităţilor, nu s-a mişcat nicio piatră de la locul ei. E bun pentru promisiunile electorale, când candidaţii la funcţia de primar se bat cu pumnii în piept c-or să facă şi-or să dreagă. Prietena mea a spus că e nevoie să se ia de la zero cu această clădire. Un birou de proiectare, spre deosebire de un birou de arhitectură dispune de toate specializările şi servicii conexe (arhitectură, rezistenţă şi instalaţii, amenajări interioare, demersuri specifice de obţinere de acorduri şi avize de amplasament, studii de specialitate diferite, în funcţie de cerinţele legale, proiecte de case sau alte funcţiuni cum ar fi comercial, industrial, etc., în funcţie de reglementarile existente, planuri urbanistice, management de proiect, urmărire şi asistenţă de şantier, servicii autorizate de evaluare, şi altele.

I-am spus că se doreşte să se facă aici un bloc de locuinţe, dar ea e de principiu că un hotel central cu bază de tratament ar fi necesar, dacă tot ne dorim să atragem turişti în oraş.

 

Am trecut apoi pe lângă spaţiile goale, unde odinioară se vindea mobilă. Speram să nu le observe, dar, nu te poţi pune cu un ochi avizat. Ar fi bine, mi-a spus, să se pună nişte autocolante pe geamurile spaţiilor neutilizate, până se va găsi un om de afaceri care să ştie ce să facă acolo. E vorba totuşi de un spaţiu generos situat în centrul oraşului.

I-a plăcut clădirea cu geamuri albastre a Bibliotecii, parcul din centrul oraşului, cu busturi, monumente şi simboluri dadaiste, fântâna arteziană şi platanii care străjuiesc de-o parte şi de alta a stăzii, care acum, toamna sunt atât de frumos coloraţi. A apreciat băncile plasate din loc în loc prin oraş, pentru odihna celor vârstnici şi nu numai, liniştea şi curăţenia.

Am traversat pe la semaforul nefuncţional acum şi am ajuns la magazinul chinezesc. „Vai, cât e de urât !”, a exclamat vizibil afectată de imaginea unor spaţii în care marfa pare pusă cu furca în geam. Blocurile, poate printre cele  mai vechi din oraş, ar trebui şi ele renovate, căci s-au coşcovit şi arată jalnic.

I-am deturnat atenţia, arâtându-i pădurea ce se vedea în depărtare. Ce culori a putut să zugrăvească toamna acolo şi câte bunătăţi se găsesc printre frunzele desprinse de vânt. I-am promis o zacuscă de ghebe, nu ca s-o mituiesc, ci aşa, pur şi simplu, să simtă ceva din gustul pădurii.

Ne îndreptam spre capătul oraşului. A observat că sunt porţiuni pietonale deteriorate, că avem o clădire frumoasă, care pe vremuri funcţiona ca staţie CFR, dar pe care am lăsat-o în paragină şi că avionul acela din capătul oraşului nu-şi prea are rostul.

I-a plăcut centrul oraşului, dar ar fi bine dacă arhitecţii din cadrul Primăriei s-ar ocupa mai mult de imaginea lui, pentru că e micuţ, nu sunt multe clădiri şi cu puţină bunăvoinţă şi bani s-ar putea transforma într-o bijuterie.

Ne-am întors şi, aşa cum mi-am planificat, am plimbat-o prin Parcul Băi. Eram sigură că aici o să-i placă maxim şi nu m-am înşelat. Dacă gustul apei minerale n-a dat-o pe spate, a făcut o mulţime de poze. A avut numai cuvinte de laudă, mai ales că începuse a se însera şi s-au aprins şi luminile.

Ne-am retras târziu, după ce am parcurs tot parcul, ieşind pe la podul ce dă în faţa sediului OMV Petrom. Locul acesta a reuşit să mai şteargă din impresia făcută de aspectele negative ale oraşului.

Înainte să adoarmă, mi-a arătat pe laptop un proiect de casă la care lucrează acum. Mi-a plăcut mult. Sper că şi vouă !

Aerul curat de munte şi oboseala de peste drum au făcut-o să doarmă buştean. Păseam uşor prin casă, să nu se audă nici cel mai mic zgomot. Mi-era drag s-o văd la mine acasă după atâţia ani în care vorbisem doar la telefon. M-am bucurat că i-a plăcut. A doua zi i-am pregătit alte plimbări prin celelalte parcuri. Vreţi să ştiţi ce-a mai zis despre oraşul nostru ? Ţineţi aproape !

Apropo, voi ce credeţi despre aspectul străzii Tudor Vladimirescu ? Vă place aşa cum e ? Ce-aţi schimba ?

Articol scris pentru proba nr.5 a concursului SuperBlog 2018

Sponsor:

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s