Copilărie amară de Aleksandr Ghezalov

Cartea, m-a atras imediat ce-am văzut-o pe raftul magazinului bisericesc al mănăstirii din satul Petru-Vodă. Subtitlul a fost cel care m-a incitat cel mai mult: „Povestea unui copil crescut în orfelinat”. Cât am stat la rând pentru a o cumpăra, am citit cuvintele autorului, de pe coperta cărţii, cuvinte care mi-au mers direct în suflet. 

Istoria unui contemporan (născut în 1968) care a crescut prin orfelinatele din Rusia şi care a reuşit în viaţă, luptând cu un întreg sistem, e o lectură foarte bună pentru noi toţi.

E povestea reală, netrucată, a vieţii autorului, scrisă într-un mod simplu, fără figuri de stil, chiar dur pe alocuri.  Cartea m-a ajutat să înţeleg mai bine mentalitatea persoanelor abandonate şi nevoile reale ale acestora.

După ce-am terminat-o de citit, i-am mulţumit lui Dumnezeu şi părinţilor, pentru că n-am fost nevoită să trec prin ce-a trecut Aleksandr.  Îmi doresc să ajut un pui de om să-şi găsească drumul drept prin căile încâlcite ale existenţei.  

Aleksandr a fost abandonat la maternitate. Mama lui a primit 30 de ruble, preţul declaraţiei prin care renunţa definitiv la copil. Tuns, cu hainele rupte, bătut de colegii mai mari, fără nici cea mai mică posibilitate de-a avea obiecte personale ori de-a cere ajutorul cuiva, Aleksandr învaţă de mic să lupte, să se descurce, să-i „citească” pe toţi dintr-o privire. Copiii erau identificaţi printr-un un număr şi purtau haine identice. Relaţia pe care o aveau cu „educa” era foarte importantă. La vărsta şcolară, cei mici erau puşi să muncească. Tăiau lemne, făceau curat la porci, ajutau la bucătărie şi în multe alte locuri. Cei mari nu făceau nimic, doar dirijau munca. Noaptea, îi trimiteau pe cei mici la furat, iar dacă încerca cineva să se opună, primea pedepse îngrozitoare. Dacă Aleksandr se îmbolnăvea, noptiera lui era goală şi nu-l vizita nimeni. Cadourile îi erau luate de cei mari, aşa că a ajuns să urască sărbătorile şi darurile. Nici de durere nu se mai temea, după câte bătăi încasase. Deşi nu-şi cunoştea părinţii, nu accepta ca cineva să vorbească urât despre ei, devenea agresiv. Nu şi-a dorit să fie adoptat, deşi a existat o familie care a vrut să-l ia acasă. Într-o zi, a căutat în seiful cu acte al directoarei, fişa lui. A aflat cine-i este mamă şi a mers s-o caute. Ea a fost rece şi neprimitoare, aşa că s-a întors la orfelinat şi mai dezamăgit. A urmat şcoala profesională de prelucrare a turbei şi a mai încercat o dată să se apropie de mama lui, însă cu acelaşi rezultat. S-a înrolat ca militar pe un submarin, apoi s-a înscris la o şcoală de teatru, pentru că aveau locuri în cămin şi deci, avea unde să stea pentru o vreme. Ca să facă rost de bani s-a angajat ca paznic. A schimbat peste douăzeci de meserii.   

Deşi nu avea un loc stabil, Alecksandr a decis că trebuie să-şi ajute semenii. A vizitat orfelinate, internate, închisori şi aziluri, înfiinţând organizaţia non-guvernamentală „Echilibru”. A construit un paraclis, pe lângă o închisoare, după nouă ani de insistenţe, o biserică pentru copiii cu deficienţe de auz, unde s-a botezat şi el, la 33 de ani, odată cu fiica sa. A intrat la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Petrozavodsk. Este căsătorit cu Ana, o femeie minunată, care l-a înţeles şi l-a iubit, în ciuda familiei sale, care, iniţial, nu-l agrea. Are patru copii, pe care-i iubeşte enorm şi la naşterea cărora a asistat. A devenit cunoscut pentru tot ceea ce a făcut şi încă mai face pentru cei pe care-i înţelege atât de bine. Şi-a dus copiii la orfelinatul din Suzdal, pentru a le arăta unde a trăit. 

Câteva sfaturi oferite de Aleksandr, în interviurile sale, pentru cei ce vor să ajute copiii din orfelinate

Încetaţi să le mai dăruiţi orfanilor i-phone-uri ! Nu mai organizaţi la orfelinate concerte de revelion !  Vi se pare că faceţi o faptă bună, dar în realitate vă ajutaţi în acest fel doar pe voi înşivă. O mare parte din lucrurile primite, sunt transformate în bani, care se duc pe ţigări şi alcool. Orice cadou trebuie să fie un imbold. Dacă unui copil îi place să joace fotbal, dă-i o minge, dacă-i place să cânte, dă-i o chitară. Ei nu au nevoie de compasiune, ci de poziţie civică. Se recomandă să vă ocupaţi de un singur copil, până acesta merge pe picioarele lui, arătându-i cum se fac anumite lucruri, pentru ca el să se poată descurca mai târziu în viaţă. Ei trebuie să ajungă să spună că orfelinatul nu este un blestem, ci resursa lor, că aici au învăţat să se descurce şi că pot să se realizeze şi singuri, fără să ceară nimănui nimic. Organizaţiile ar trebui să nu-i bulverseze şi mai mult pe orfani. Dacă vor să ajute, atunci, să vopsească gardurile, să facă curat etc. La copii trebuie să vină oameni care îşi asumă angajamentul de a veni în mod regulat în acel loc, de-a lungul a 10-20 de ani.  

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s