Recunoştinţă

Au trecut trei ani de-atunci, dar parcă-ar fi fost ieri, atât de mult m-a marcat întâmplarea pe care vă voi istorisi-o acum. E o poveste tristă, însă trebuie să fim cu toţii de acord că uneori viaţa ne mai oferă şi necazuri.

Vine o zi când, vrem sau nu, ne despărţim de cei dragi pentru totdeauna. Deşi ştim că aşa e normal, că asta se întâmplă de când e lumea şi pământul, refuzăm să acceptăm, atunci când ni se întâmplă nouă.  Când medicul neurochirurg m-a cheamat în cabinet şi mi-a transmis că trebuie să mă pregătesc pentru ce-i mai rău, fiindcă tatăl meu mai are de trăit doar trei luni, am simţit cum un fulger m-a străpuns din creştet până-n tălpi. Doar pe el îl mai aveam, pe mama o pierdusem cu mulţi ani în urmă şi între noi exista o legătură foarte puternică. RMN-ul acela blestemat a scos la iveală o tumoră malignă, care s-a extins galopant, în ciuda tuturor iradiaţiilor făcute de medicul oncolog. Am ieşit din cabinet clătinându-mă şi fără pic de glas. Ştiţi, medicii neurochirurgi nu au timp să te consoleze, îţi dau vestea scurt, fără menajamente, după care te invită afară, pentru că sunt ocupaţi.

Tata mă aştepta pe hol. Ce să-i spun ? Cum să reacţionez, când mie îmi venea să urlu de durere ? Pe moment, i-am spus că o să mă duc cu CD-ul şi la un alt medic. A primit o reţetă cu câteva medicamente care să-i mai calmeze durerile, care începuseră a-şi face simţite prezenţa. Am mers împreună la farmacie şi am luat-o. Era 1 iunie.

Săptămâna următoare l-am internat la Iasi, pentru şedinţele de iradiere, în care îmi pusesem mari speranţe. I-au făcut o ultimă fotografie.  În câteva săptămâni situaţia lui s-a înrăutăţit considerabil. Mi-au dat o salvare şi l-am adus acasă. Am plâns amândoi. Ştiam că e sfârşitul, dar parcă tot ne mai agăţam de ceva.

Durerile deveniseră din ce în ce mai mari şi nu se mai putea da jos din pat. Mânca puţin şi dormea mult, poate şi din pricina tratamentului cu morfină pe care i-l făceam, pentru că toate asistentele medicale pe care le-am rugat să vină, m-au refuzat, pe motiv că nu vin la muribunzi, le deprimă vederea acestora.

Am rugat atunci pe foarte multă lume să mă ajute. Am căutat pe internet soluţii, dar nimeni, absolut nimeni nu mi-a întins o mână de ajutor. Alergam între servici şi casă, iar nopţile îi vegheam respiraţia.

Într-o zi, i-a fost atât de rău, încât am chemat salvarea şi l-am dus la spital. Aici l-a preluat o doamnă doctor care, făcândui-se milă de mine, l-a oprit la secţia de îngrijiri paleative. Mi-a spus că nu are voie să-l ţină mai mult de două săptămâni, deşi nu crede că v-a mai rezista decât câteva zile.

Îmi venea să-i mulţumesc în genunchi, sărutându-i mâinile. A fost singura persoană care m-a ajutat în acele momente deosebit de dificile. Datorită ei, tatăl meu şi-a trăit ultima săptâmână din viaţă demn. I s-a pus oxigen, i s-a făcut tratamentul cu morfină aşa cum trebuia, iar eu şi soţul meu, eram mai mult la spital decât acasă.

Vă mulţumesc, doamnă doctor C.M. !  

Nu ştiu ce dar material ar exprima cel mai bine recunoştinţa mea. Pentru un astfel de gest, orice şi oricât mi se pare prea puţin.  Dar, pentru că ne pregătim pentru o mare sărbătoare creştină, am căutat pe site-ul  Borealy.ro, în categoria „Cadouri de Paşte„. M-am oprit la icoana „Fecioara Maria şi Iisus”, placată cu aur, lucrată de maeştrii brandului de top spaniol Credan.

Cred că doamnei doctor o să-i placă şi cu siguranţă o va păstra în cabinetul dumneaei. O plăcuţă pe care să scrie doar  „Vă mulţumesc !” e suficientă. Uneori, prea multe cuvinte nu reuşesc să spună atât de multe, ca un simplu mulţumesc.

Un dar pe care l-am găsit la „Cadouri pentru doctor” şi care o să completeze foarte bine icoana, este o decoraţiune placată cu argint, reprezentând un îngeraş cu un porumbel în mână, realizat cu mare măiestrie în Italia, de către artiştii de la Chinelli.

Prin acest dar, doresc să-i transmit doamnei doctor, că ea însăşi este un înger, ce ţine în mâinile sale sufletele oamenilor aflaţi în suferinţă.

Deşi, în august anul acesta se vor face trei ani de la întâmplarea pe care tocmai v-am povestiti-o, încă mi-e greu să vorbesc despre asta şi încă mi se umplu ochii de lacrimi, aşa încât prefer să închei acest articol aici şi să ascultăm pentru câteva clipe, liniştea universului.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

2 comentarii

  1. Din pacate am trait si eu tragedia din viata Cristinei, care a afectat-o foarte mult. Eu, in calitate de sot, am ajutat-o cat am putut. Tatal Cristinei a fost un om bun, muncitor, toata lumea il stima pentru ca se pricepea la toate. Am suferit si eu alaturi de Cristina…
    Dumnezeu sa il odihneasca in ceruri!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s