Publicat în Ce-am mai citit

Dezrădăcinații de Adina Cristea Palada

Ceea ce vreau să vă povestesc în acest articol, nu e despre acest roman minunat, pe care-l puteți citi și singuri (îl găsiți în aproape toate librăriile mari: Cărturești, Humanitas, Librarium, Centrul de Librării București, pe platformele de distribuție de carte: Emag, Libris, Elefant, precum si pe site-ul direct al editurii: www.ecredu.ro ), ci despre ceea ce-am simțit citindu-l. Nu sunt critic literar, sunt un cititor care cunoaște o parte dintre personajele descrise în carte și care abia acum a aflat dramele din spatele unor zâmbete bine regizate, ori a unor răspunsuri scurte și evazive.

4 martie 1989 (să fie doar o simplă coincidență cu faptul că ziua și luna corespund cu cea a cutremurului din 1977 care a făcut mii de victime?)

Cuplul Nick si Anda reușește să plece din țară în scop turistic, cu o viză pe care a așteptat-o trei ani.

Deși cei născuți după 1989 n-au prins o oră de comunism, i-am auzit pe unii dintre ei spunând că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Asta îmi adună nori negri deasupra capului și mă face să mă simt neputincioasă, căci nu știu cum să-i conving că sunt într-o mare eroare.

Acest roman este, din acest punct de vedere, o radiografie a anilor în care, iată, așteptai trei ani o viză, pentru a putea vedea Franța sau orice altă țară. Și, atenție ! Nu oricine putea să primească viză. Trebuia să ai un dosar curat, să faci parte din P.C.R. și să te întorci destul de rapid în țară.

Ce știam eu despre Franța ? Foarte puține lucruri. Nu exista net, la televizor ni se spunea că doar în România e cel mai bine și mai frumos, la școală se învăța puțin și trunchiat despre celelalte țări, la cărți sau reviste nu aveam acces. Când auzeam că cineva pleacă din țară, nu înțelegeam de ce-o face, pentru că pur și simplu nu-mi închipuiam că în altă parte poate fi mai bine. Eram fericită ca o găină care se bucură de cei doi metri pătrați din jurul ei și căreia îi sunt suficiente puținele boabe aruncate de stăpân. Nu aveam cum să am viziune de vultur. Asta se dorea. Să nu ridici capul, să nu ieși din rând, să nu faci probleme nimănui, să fii mulțumit cu ce ți se dă. Din fericire, în decembrie 1989 eram elevă în ultimul an de liceu și n-am avut de-a face prea mult cu comuniștii. O să țin minte toată viața momentul în care, după căderea lui Ceaușescu, profesorul de istorie și cel de filozofie și-au cerut scuze pentru minciunile pe care au fost nevoiți să ni le predea. S-a vorbit mult timp despre faptul că directoarea de-atunci a liceului s-a încuiat în birou pentru a nu-și pierde postul. O parte dintre profesori și-au păstrat până în ziua de azi limba de lemn, care-i ajută în continuare să trăiască la fel de bine ca pe vremea când erau activiști model și ne intoxicau, punându-ne să ascultăm la difuzorul școlii toate congresele tovarășului. Un copil de muncitor nu putea fi mai bun, oricât de mult ar fi învățat și știut, decât unul al cărui părinți erau membri de partid.

Anda, vede pe o străduță din Paris atâtea alimente cât nu erau în toată capitala. Mănâncă cu poftă un kilogram de clementine, până i se face rău.  

Ei bine, da. Puteți să vă imaginați dragi nostalgici ai vremurilor pe care nu le-ați trăit că nu se găseau portocale decât când venea Moș Gerilă (Moș Crăciun nu exista !). Tata primea de la sindicat câteva portocale, o jucărie și câteva ciocolățele. Bananele erau o raritate, iar de rodii, kiwi, ananas și alte minuni care acum se găsesc în toate supermarketurile nici nu auzisem. Când mirosea a portocale știam că au venit sărbătorile. Și acum am rămas cu senzația asta.

Moineștenii găsesc în acest roman descrierea orașului vechi, cu case evreiești, atmosfera de la „Grădina Publică”, azi, „Parcul Tei”, oameni și locuri de odinioară. Aici, în târgul provincial al Moineștiului își are Anda rădăcinile. Niște rădăcini atât de puternice și de viguroase, încât au ajutat-o să reziste tuturor furtunilor. Se conecta aici telepatic și se încărca cu energie, curaj și multă putere. Glasul părinților încă se mai aude, pentru că ei trăiesc în amintirea multor localnici, fiind un model de cinste, corectitudine, bunătate, blândețe și devotament.

Anda trăiește drama mamei care și-a lăsat copilul de numai trei ani în grija bunicilor, fără să știe dacă-l va mai putea vedea vreodată.

Dacă s-ar fi reîntors în țară, ar fi ajuns la închisoare. Comuniștii nu glumeau cu asta. Orice încercare de-a evada într-o țară străină era aspru pedepsită. În plus, ajungeai bătaia lor de joc. În limitarea lor, comuniștii urau cu ardoare intelectualii, singurii care puteau să le facă probleme, pentru simplul fapt că gândeau. Nu existau telefoane mobile, internet sau alte metode de-a te vedea cu cei dragi. Telefoanele fixe și scrisorile erau urmărite și totul trebuia scris și vorbit codificat.

Bunica Aurora se ocupa de educația religioasă a celor doi copii

Bunica Aurora a trecut prin foarte multe necazuri: i-a murit soțul lăsând-o cu un copil mic, apoi a rămas fără avere, dar asta n-a făcut-o să renunțe la credință. Pe timpul comuniștilor nu exista educație religioasă, ba chiar erai privit cu ironie dacă erai văzut intrând într-o biserică și puteai să ai probleme la școală ori la serviciu. Bunicile au ținut vie flacăra credinței, altfel, bisericile ar fi fost dărâmate una câte una, iar preoții care nu se supuneau sistemului, ar fi fost trimiși la închisoare. Bunica Aurora e un personaj foarte important, modelul Andei, cea care o sprijină în cele mai grele momente.

Lupta pentru supraviețuire și sistemul de ascultare al mașinăriei comuniste

Pentru cei care au uitat (și observ că sunt foarte mulți), magazinele erau aproape goale. Alimentele de bază: pâine, zahăr, ulei, făină, se dădeau raționalizat, pe baza unui tichet, în funcție de numărul de persoane din familie. Ca să prinzi ceva de mâncare trebuia să te trezești la 4 dimineața și să stai la coadă. Oamenii se îmbulzeau la orice, călcându-i în picioare, la propriu, pe semenii lor. În timpul ăsta, securiștii erau peste tot, așa că nu puteai să te plângi de nimic. Urechile sistemului erau în fiecare casă, prin implantare de microfoane în locuri bine ascunse, sau prin trimiterea în vizită a unui vecin turnător.

Vă invit să citiți romanul, o să descoperiți amintiri din copilăria autoarei, care vă vor aduce zâmbetul pe buze, dar și pasaje dureroase, din care aveți de învățat. Viața în străinătate nu e așa ușoară, nu ești primit cu brațele deschise și trebuie să le demonstrezi tuturor că eși foarte bun, pentru a fi acceptat și respectat.

2 gânduri despre „Dezrădăcinații de Adina Cristea Palada

  1. Ați reușit să-mi stârniți curiozitatea și să mă facți să-mi doresc să citesc cartea ”Dezrădăcinații”.
    Felicitări!
    De asemenea, mulțumesc pentru recomadare și pentru ceea ce mi-ați transmis!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s