Publicat în Amintiri din calatorie

Destinaţii de weekend (3): Vulcanii Noroioşi -Pâclele Mari

Îmi doream să ajung la Vulcanii Noroioşi, nu numai din curiozitate ci şi pentru că prietenii m-au sfătuit să mă grăbesc dacă vreau să mai văd ceva, pentru că fenomenul e aproape de a se stinge din pricina exploatărilor de gaze.

Pe 31 mai 2019, am mai găsit un vulcan măricel şi vreo câţiva vulcănei mai mici, în care bolborosea lent noroiul scos la suprafaţă de gazele aflate la mii de metri sub pământ.

La Rezervaţia „Pâclele Mari”, taxa de intrare este simbolică. Elevii plătesc un leu, studenţii, 2 lei şi adulţii, 4 lei. Citesc de pe o tablă, amplasată chiar la intrarea în zonă, câteva informaţii interesante, pe care le împărtăşesc aici, căci puţină teorie nu strică, iar iubitorii de date exacte se vor bucura de lectură.

„Termenul de „Vulcan Noroios”,  specific pentru literatura de specialitate defineşte o erupţie lentă sau bruscă de noroi, însoţită de emanaţii de gaze şi chiar de petrol. Vulcanii Noroioşi au fost remarcaţi pentru prima dată la noi în ţară, la Berca, Judeţul Buzău de către francezul H. Cognand în anul 1867, cu ocazia unor prospecţiuni petrolifere. Mai târziu, au fost descrişi în 1883 de către Grigore Cobălcescu, în 1890 de către Grigore Ştefănescu şi în 1965 de Mircea Peaha, care şi întocmeşte o lucrare de sinteză.

Fenomenul de vulcan noroios este cunoscut în întreaga lume şi se deosebeşte de vulcanii propiu-zişi prin produse de erupţie, forme şi dimensiuni. Ei iau naştere datorită erupţiilor gazelor naturale, a mişcărilor seismice şi chiar a emanaţiilor post-vulcanice.

Vulcanii Noroioşi pot fi clasificaţi în trei mari categorii, după felul apariţiei;
-vulcani noroioşi datoraţi erupţiei gazelor naturale
-vulcani noroioşi datoraţi emanaţiei gazelor vulcanice
-vulcani noroioşi de origine seismică

În Subcarpaţii Buzăului, Vulcanii Noroioşi se datorează emanaţiilor de gaze din zonele cutate şi faliate, ce aduc la suprafaţa noroi.

În zona Berca-Arbanaşi, se găsesc trei areale cu vulani noroioşi:

-Pâclele mari
-Pâclele mici
-Pâclele de la Beciu

Ploile torenţiale, despăduririle intense, alunecările de teren profunde sau de suprafaţă, scurgerile de noroi, dau întregii depresiuni un aspect bizar, selenar.

La acestea se mai adaugă faptul că aici se întâlnesc o serie de plante rare. Un exemplu este Gărdurăriţa (Nitraria Schoberii) o plantă central asiatică ce se găseşte la limita vestică a arealului, aceasta fiind unică în ţară. Se întâlnesc şi asociaţii vegetale caracteristice silvostepei sudice, cum ar fi: colilia, pirul stepic, iarba de sadina, ruşcuţa de primăvară, soschiul.

Pâclele mari se află la o altitudine de 322 m şi au o suprafaţă de 22 de hectare.
Pâclele mici se află la o altitudine de 341 m şi au o suprafaţă de 16,5 de hectare.
Pâclele de la Beciu se află la o altitudine de 280 m şi au o suprafaţă mai mică, de 20×40 m.

Nişte plăcuţe numite „Ghidul Supravieţuitorului”, cu informaţii în română şi engleză avertizează turiştii asupra comportamentului, pentru a evita eventualele accidente care s-ar putea întâmpla.

Cu toate că n-am văzut nici urmă de plantă (de altfel, nici n-am avut timp să caut), peisajul e unic, ireal, nepământean. Ţi se pare că eşti, ba pe o pistă de biciclete (acolo unde terenul este moale, căci „lava” nu este uscată întru totul), ba pe un loc arat de nişte pluguri uriaşe, cu brazde mari, de trebuie să sari printre ele, ca să poţi trece dintr-un loc în altul.

În preajma vulcanilor, se simte un miros de gaz, iar vulcanii sunt ca nişte oale ce au forma unor trunchiuri de con, cu baza pe pământ, în care fierbe tot timpul ceva, la foc lent.

Un cenuşiu selenar, un peisaj care te atrage dar te şi înspăimântă în acelaşi timp, căci poţi să-l vezi şi ca pe o poartă spre o lume ascunsă, unde clocotesc cazanele cu smoală, ori te aştepţi să întâlneşti furnici uriaşe, care să te certe că le-ai tulburat liniştea. Pentru cei cu imaginaţie bogată, locul acesta e o bună sursă de inspiraţie.

În această imagine, se vede vulcanul mare, dar şi domnul Simionescu Cornel, de la Agenţia de Turism Carina Travel Moineşti,  căruia îi mulţumim pentru excursiile minunate pe care le face, alegând trasee şi obiective turistice interesante, pe care orice român ar trebui să le vadă măcar o dată în viaţă.

Nu puteam să plec, fără să amestec puţin cu degetul într-un vulcănel, că deh, trebuia să mă mocirlesc niţel, să simt pe pielea mea, cum stă chestiunea.  🙂  Şi ce să vezi ? Un noroi, ca oricare altul, rece şi fără miros.

Deşi nu am petrecut mult timp în zonă, am rămas cu amintiri frumoase, ce simt că mă vor urmări multă vreme şi cu încă un obiectiv turistic din ţara noastră, bifat.

Cu mic, cu mare, ne-am adunat la autocar, care a pornit-o înapoi printre dealurile înverzite, unde n-am avut neam de semnal, ca să pot trimite şi eu ceva poze prietenilor.

E frumos, merită să străbateţi drumul, pentru a vedea cu ochii vostri ce-aţi văzut aici doar în poze. Există şi o pensiune, unde n-am fost, dar mi-au plăcut reclamele.

Vă aştept să schimbăm impresii !

Publicat în Amintiri din calatorie

Destinaţii de weekend (2): Sovata

Dacă iubeşti liniştea, aerul curat, plimbările în natură, Sovata este locul ideal unde ar trebui să mergi. E locul unde poţi să te tămăduieşti  de diferite boli organice [ginecologice (insuficiență ovariană, cervicită cronică, metrosalpingită cronică, sterilitate), degenerative, inflamatorii și reumatismale (spondiloză cervicală, dorsală și lombară, artroză, poliartroză, dureri articulare, tendinite, tendimiozită, poliartrită scapulohumerală), stări posttraumatismale (dupa operații vindecate la articulații, mușchi, oase, după luxații și entorse), boli ale sistemului nervos periferic (pareze ușoare, sechele ale poliomielitei, polinevrite), tulburari endocrine (hipotiroidie, urmare a unui tratament endocrinologic), boli cardiovasculare (ulceratii, acrocianoză)] dar în egală măsură să te şi opreşti din zumzetul zilnic, să-ţi permiţi să rămâi numai cu tine, într-un anume fel de meditaţie.

Hoteluri, pensiuni şi flori…o mulţine de flori superbe !

Biserica ortodoxă „Schimbarea la Faţă”

Plimbare prin staţiune, la trap cu şareta ori cu trenuleţul.

Sovata este celebră prin lacurile ei: Ursu, fiind renumit prin faptul că este singurul lac helioterm din ţară. Cănd faci promenada de jur-împrejurul lui, te bucuri de jocul răţuştelor şi de imaginile reflectate aici.

După ce treci de Lacul Verde şi cel Roşu, ajungi la Muntele de Sare, unde-ţi poţi face câteva fotografii inedite.

Lacul Verde

Lacul Roşu

Muntele de Sare

Situată în judeţul Mureş, staţiunea Sovata a primit de-a lungul anilor mii de oaspeţi de pretutindeni. Tu, ai vizitat-o ?

Publicat în Amintiri din calatorie

Destinaţii de weekend (1): Salina Praid

Anul ăsta (2019) soarele e scump la vedere, aşa că am profitat de primul week-end fără frig şi ploi şi am dat o fugă în judeţul Harghita, la renumita salină din Praid.

Localitatea Praid se întinde în jurul „Dealului Sării”, care ascunde cel mai mare zăcământ de sare din ţară.

După ce ne-am cazat la pensiunea „So-Haj”, situată într-un cadru natural absolut superb, în care am fost răsfăţaţi nu numai de aerul tare şi curat de munte ci şi de trilurile mierlelor, am plecat să vizităm salina. La casa de bilete, o mulţime de turişti dornici să pătrundă în măruntaiele sărate ale pământului, plăteau taxa de vizitare în valoare de 30 de lei şi apoi aşteptau nerăbdători autobuzul ce avea să-i lase la intrarea în mina de sare, după doar câteva minute (1250 m) parcurse prin cotloanele săpate cu multă muncă şi migală de către mineri.

Intrare Salina Praid

Am coborât destul de multe trepte (240), pe o scară foarte bine amenajată, până la uşa care m-a introdus într-o altă lume. Înainte am vizitat salinele de la Slănic Moldova şi Cacica, însă Praidul e altceva. Poate că parcul de distracţii pentru cei mai curajoşi copii face diferenţa, căci îţi ia ochii de cum îl vezi. Tot felul de trasee, care mai simple, care mai complicate, fac deliciul celor mici, care  nu se dau în lături de la tiroliană, mersul pe frânghie, săritul prin cauciuri, etc. înfruntându-şi astfel teama de înălţime, devenind mai curajoşi şi mai îndrăzneţi.

Salina e un loc de joacă excelent pentru toţi copiii, dar în special pentru cei care au probleme respiratorii. În timp ce puştii se dau în leagăn, joacă tenis, se plimbă cu trenuleţul ori îşi fac poze, cei mari se pot relaxa privindu-i, vizitând muzeul, biserica ori magazinele cu diverse obiecte.

Metoda de exploatare a sării era unică în felul ei, căci nu s-au folosit unelte din fier, ci doar icuri din lemn, cu care se extrăgeau bulgări mari de sare sub formă de scoică. Din 1945 s-a introdus exploatarea prin explozie. Până în 1952 transportul sării a fost realizat prin crivacul cu cai, după care s-a folosit o maşină de extracţie electrică. În 1980 au fost deschise noi orizonturi, iar în 1994 s-a deschis un nou sector minier, în care exploatarea se face prin metoda „Canadiană”.

Datele istorice le-am aflat de la muzeul salinei, care datează din anul 2002,  unde sunt expuse instrumentele de lucru specifice minerilor şi nu numai. Informaţiile sunt scrise în patru limbi: română, maghiară, engleză şi germană.

Tratamentul subteran a început în 1960 şi fiecare bolnav v-a petrece aici un număr de ore şi zile, aşa cum îi recomandă medicul.

Capela ecumenică sfinţită în 1993.

După vizitarea salinei, am dat o tură şi prin Sovata, despre care vă voi povesti în altă zi.  Ne-am întors în pensiunea din Praid pe la orele 21, aşa că era să nu mai găsim nimic de mâncare, căci peste tot pe unde-am căutat era închis.  Am plecat dis de dimineaţă, după ce ne-am savurat cafeaua pe balconul pensiunii, admirând priveliştea şi ascultând cântecul mierlelor, întrerupte din când în când de lătratul unui câine.
Am plecat cu regretul că n-am găsit deschis la Muzeul Fluturilor şi că n-am avut mai mult timp pentru a vizita Praidul. Asta înseamnă că, într-o zi mă voi întoarce să le bifez şi pe acestea.

Publicat în Amintiri din calatorie

Ce se mai poate vedea prin Darmăneşti ?

Zilele trecute am ales sa dăm turul oraşului Dărmăneşti, nu de alta dar e la o azvârlitură de băţ de Moineşti, iar la o scurtă căutare pe Google afli că aici se ascund niscaiva obiective turistice demne de trecut în revistă: Palatul Ştirbei, Complexul de instalaţii hidraulice din cartierul Boiştea, biserica din lemn „Sfântul Nicolae”, moara de apă „Hazaparu”, biserica „Sfinţii Voivozi” din Lapoş, biserica „Adormirea Maicii Domnului ” din Plopu, asta ca să nu mai vorbim de celebrul baraj „Poiana Valea Uzului” si de  lacul de acumulare „Poiana Uzului”.

Am luat autobuzul din Comăneşti. Pe la ora 14, eram deja în faţa Centrului Naţional de Informare şi Promovare Turistică din localitate. Evident, habar n-am avut că există aşa ceva în Dărmăneşti, aşa că ne-a surprins într-un mod plăcut. Deşi era duminică, am găsit deschis. Aici l-am cunoscut pe domnul Constantin Arcomiţă,  un om extraordinar cu un suflet mare, un dărmăneştean mândru de urbea lui şi dornic să ne dea explicaţii despre fiecare obiectiv turistic în parte.

Domnul Constantin Arcomiţă (cel din stânga) şi soţul meu

Am aflat că Palatul Ştirbei este închis publicului şi se poate admira doar de la distanţă, Complexul de instalaţii tehnice hidraulice nu mai există, iar dârsta, piua şi vâltoarea nu mai pot fi văzute de turişti. Moara de apă e în ruină, iar domnul Hazaparu nu mei e nici el, să ne poată spune povestea morii. Bisericile de la Plopu şi Lapoş erau la o distanţă destul de mare, iar barajul şi lacul le văzusem deja. Aşadar ne-au mai rămas două biserici şi muzeul din incinta uneia dintre ele.

S-a pornit o ploaie grozavă, iar drumul până la biserica din lemn ne-ar fi luat, la pas, vreo 20 de minute, Domnul Arcomiţă s-a oferit să ne ducă până acolo cu maşina personală. Ţin să-i mulţumesc şi pe această cale pentru tot ce-a făcut pentru noi şi pentru faptul că este un profesionist desăvârşit în domeniul turismului. De asemenea, mulţumim şi pentru Harta Turistică a judeţului Bacău, precum şi pentru pliantul despre Dărmăneşti, pe care le-am primit gratuit.

Cu maşina, biserica din lemn „Sf.Nicolae” s-a arătat repede. Slujba se terminase, însă am mai găsit acolo vreo câţiva oameni binevoitori care ne-au primit cu căldură. Domnul Arcomiţă a vorbit cu părintele şi cu voia dumisale am putut vedea bisericuţa şi prin interior.

Este una dintre cele mai vechi biserici din judeţ, fiind construită din bârne de lemn aşezate orizontal. Datează din 1807-1808 şi este declarată monument de arhitectură populară cu valoare de patrimoniu.

Prezenţa steagului tării noastre, atât în afara bisericii cât şi în interior m-a bucurat nespus, grăind de la sine despre patriotismul părintelui. Sfântul Nicolae veghează această bijuterie de biserică,  unde se mai ţin slujbe din când în când.

 La câţiva paşi, s-a ridicat o biserică nouă, încăpătoare, pictată frumos, care are hramul sfinţilor Constantin şi Elena. Anul acesta va avea loc sfinţirea lăcaşului de cult.

Vizita noastră s-a încheiat brusc. Ploaia şi-a făcut de cap. Ba turna cu găleata, ba apărea soarele. Promitem să ne continuăm periplul nostru prin Dărmăneşti altă dată.

În călătoriile noastre, nu e vorba numai despre obiectivele turistice ale zonei ci şi despre oameni. Şi acolo unde eşti primit bine, cu siguranţă îţi doreşti să te reîntorci.

Accesaţi pagina de facebook  „Visit Dărmăneşti”, pentru a vedea fimuleţe din zonă şi nu numai, precum si pagina  CNIT : http://www.turism-darmanesti.ro/ro/

În loc de concluzii:

-Atrag atenţia celor ce se ocupă cu turismul, să scoată săgeţile indicatoare spre obiective ce nu mai există, pentru a nu pune lumea pe drumuri aiurea.

 -Oriunde mergeţi, aveţi grijă la genţi, buzunare, bagaje şi nu uitaţi să închideţi maşina, chiar dacă plecaţi de lângă ea, doar pentru câteva clipe. 

Publicat în Amintiri din calatorie, Moinesti

Cafeneaua Literară din Comăneşti, un loc unde vă puteţi petrece timpul într-un mod plăcut

De curând, graţie internetului, am descoperit că la o aruncătură de băţ de noi moineştenii, adică la Comăneşti,  a apărut o cafenea mai aparte, aşa că am profitat de sărbătoarea de Dragobete şi am vizitat locul, să văd minunea cu ochii mei.

Pentru cine cunoaşte zona, cafeneaua e situată în locul căruia localnicii îi spun „Groapa cu lei”, necunoscătorii pot întreba de Aleea Parcului nr.17.

De cum am intrat, ne-a întâmpinat un motan frumos foc, cu un clopoţel roşu la gât şi cu nişte ochişori tare curioşi. Am aflat că-l cheamă Athos şi că a fost foarte chinuit înainte de-a ajunge aici. Athos e un fel de mascotă a cafenelei, e jucăuş, te provoacă. N-ai cum să nu-l urmăreşti şi să nu râzi de giumbuşlucurile pe care le face.

La câteva secunde a apărut şi gazda, un domn tare cumsecade (Raţă Vasile), care ne-a primit cu mare bucurie, invitându-ne să vedem cafeneaua şi povestindu-ne câte ceva din scurta ei istorie.

Aşa am aflat şi despre evenimentul care se desfăşoară în perioada 24 februarie-4 martie şi anume,  expoziţia fotografică şi de obiecte din Primul Război Mondial.

În cafenea, se pot servi peste 20 de sortimente de ceai şi vreo 30 de tipuri de cafea. Am băut un ceai parfumat, foarte bine venit la temperaturile ce ne aşteptau dincolo de uşă, numit „Ceaiul Centenarului”, în căni cu motive populare româneşti, ceea ce mi-a plăcut foarte mult.

In cafenea, poţi asculta muzică clasică, dar mai ales, poţi citi. Ai la dispoziţie o mulţime de cărţi din aproape toate domeniile de activitate, de unde-ţi poţi alege. Şi, apropo, dacă aveţi pe-acasă cărţi care nu vă mai sunt sunt de folos, le puteţi dona.

Cafeneaua a devenit locul preferat al elevilor, care vin aici să-şi facă temele şi al artiştilor, care se simt ca acasă.

Cafeneaua a găzduit până acum o mulţime de manifestări artistice, care au adunat zeci de participanţi (concerte rock, muzică folk, blues, recitaluri de poezie). Dacă urmăriţi pagina de facebook a cafenelei, n-o să le rataţi. Toate sunt GRATIS, în limita locurilor disponibile.

Actele artistice au loc la etaj. Aici e un fel de sală studio, care se reinventează în funcţie de evenimentul care are loc, pentru a le permite doritorilor să intre în număr cât mai mare. Totul e făcut manual, cu grijă la detalii. Există un colţ japonez şi unul românesc, de fapt, sunt elemente din mai multe culturi, îmbinate într-un mod armonios. Trecerea de la parter la etaj, se face prin intermediul unei scări, pe ale cărei trepte sunt aşezate cărţi.

Parterul cafenelei, este un loc atât de prietenos, încât te face să te simţi  confortabil din primul moment în care i-ai trecut pragul. Eşti atras de versurile scrise pe pereţii vopsiţi în roşu, de tablourile pe care o artistă din Comăneşti le-a expus cu drag, de barul unde domnul Raţă prepară licorile aromate, de flori, de măşti, de toate cele, pentru că toate ţi se par cunoscute.

Mi-a atras atenţia un borcănel cu bani, atârnat la un capăt al barului. Am aflat că fiecare cuvânt necuviincios este taxat 🙂 … faină treabă !

Am mai aflat că aici se întâmplă o mulţime de lucruri frumoase. Există un O.N.G. care se preocupă să facă viaţa mai frumoasă unor bătrâni şi multe alte poveşti pe care vă las să le descoperiţi şi singuri vizitând locul.

Felicitări pentru iniţiativă !

Cafeneaua este pentru mine locul unde voi poposi ori de câte ori voi trece prin Comăneşti şi ori de câte ori va avea loc vreun eveniment cu care să rezonez.

PS Din 2020 acest loc frumos s-a desfiintat.

Publicat în Amintiri din calatorie

Sarata Băi -un loc unde te poţi relaxa şi trata în acelaşi timp

De curând am fost la Sarata Băi, un loc minunat situat la câţiva kilometri de Bacău (să tot fie vreo 7-9 km., depinde de unde măsori). Dacă eşti cu maşina personală, te laşi în grija GPS-ului, dacă nu, iei autobuzul de la Autogară (4 lei biletul). În timpul săptămânii sunt destule autobuze, mai greu e în week-end, când e un alt orar, aşa că e bine să ai la tine un numar de telefon de la o firma de taximetrie si vreo 25 de lei.

La piscină, intrarea e 12 lei pentru adulţi şi 6 lei pentru cei mici. Se fac abonamente, pentru cei ce vor să vină timp de două săptămâni, la  90 lei).  Internetul e gratuit. Peisajul e superb, totul este situat într-un cadru natural deosebit.

Apa e foarte sărată (am încercat s-o gust…nu se poate !) iar când ieşi din piscină poţi să aduni de pe tine sare pentru câteva zile 🙂  Nu intraţi în panică, sunt duşuri, WC-uri, cabine de schimb. Dacă vă apucă setea ori foamea, aveţi unde să serviţi câte ceva, la preţuri rezonabile.  Există un loc de cazare. Găseşti peste tot informaţii despre ceea ce trebuie să faci aici, dacă vrei să pleci mai sănătos decât ai venit.

    Am văzut si un cabinet medical, ceea ce înseamnă că se acordă şi consultaţii.

Una peste alta, oamenii se simţeau foarte bine aici, iar eu n-am făcut excepţie. Cu siguranţă voi mai repeta experienţa.

iulie 2017

Publicat în Amintiri din calatorie

O zi la Miercurea-Ciuc

De fapt n-a fost chiar o zi, ci doar vreo şase ore în care am bătut oraşul la pas, încercând să bifez măcar o parte dintre obiectivele turistice recunoscute ale zonei. Primul loc pe care mi-am propus să-l vizitez, a fost biserica din Şumuleu-Ciuc, celebră pentru pelerinajul care se ţine aici an de an, întru cinstirea Sfintei Fecioare Maria. Este şi punctul cel mai îndepărtat de gară. Slujbele se ţin în limba maghiară, aşa că n-am înţeles o iotă, dar asta nu m-a împiedicat să admir frumuseţea bisericii. La magazinul din apropiere se găsesc iconiţe şi cărţulii despre istoria lăcaşului, în  limbile: română, maghiară şi germană. „Cea mai valoroasă creaţie a bisericii este statuia Fecioarei Maria, sculptată din tei între 1510-1515, de un artist necunoscut. Înălţimea statuii este de 2,27 m, fiind cea mai mare din lume. O reprezintă pe << Femeia Îmbrăcată în Soare>>, sub picioarele ei se află luna, în jurul capului o coroană din 12 stele, în mâna dreaptă se află un sceptru, pe braţul stâng îl ţine pe Pruncul cel Sfânt, copilul Iisus. În anul 1798 Bathyany Ignac a declarat-o făcătoare de minuni şi i-a dat titlul de Maică ajutătoare. În decursul secolelor, în preajma statuii s-au produs numeroase miracole, în numeroase rânduri strălucirea ei a cuprins toată biserica fără să fie nevoie de alte surse de lumină. În anul 1661, în timpul invaziei turco-tătare, biserica a fost incendiată, dar în pofida acestui fapt, statuia a rămas nevătămată.

În secolele premergătoare, până în anii 1950, Pruncul din braţele Mariei a fost îmbrăcat în diferite veşminte, culoarea acestora fiind schimbată conform timpului liturgic.”

Şumuleu Ciuc-Loc de pelerinaj

Vitraliile sunt deosebit de frumoase, altarele, Arcul de triumf şi Sanctuarul.

Orga cea mai performantă din ţară se poate vedea la etaj. A fost realizată de firma timişoreană Wegenstein Lipot si Fii în 1931.

La întoarcere, am admirat Colegiul Naţional „Marton Aron”, a cărui frumuseţe e greu s-o cuprinzi într-o singură imagine.

Parohia Reformată

Am vizitat „Centrul Istoric”, cu constrcţii vechi, dar bine întreţinute (str.Petofi Sandor).

La capătul străzii se pot vedea câteva  clădiri ce odinioară erau destinate afacerilor, cu o arhitectură impresionantă: fosta clădire Vigado şi casa dr. Bochkor Bela.

În centrul oraşului se desfăşura un târg de produse tradiţionale. Am stat la coadă la gulaş, nu-l puteam rata 🙂  N-a fost pe gustul meu, dar măcar mă pot lăuda că l-am încercat.

Biserica Milenară sau Biserica „Millenium” a fost construită în vecinatatea bisericii Sfânta Cruce din Miercurea Ciuc, în anul 2003, pe baza proiectului elaborat de către arhitectul Makovecz Imre. Crucile care se află deasupra intrărilor, simbolizează cele zece secole ale poporului ungar creştin. Cupola permite luminii naturale să cadă în interior, pe altar.

Biserica ortodoxă „Sfinţii Apostoli Petru Pavel şi Andrei”, se află lângă Parcul Central.

Municipiul Miercurea-Ciuc este recunoscut şi pentru performanţele sportive, aşa că e musai să vezi Patinoarul Vakar Lajos.

Am urcat câţiva metri şi m-am bucurat de alte minunăţii arhitecturale şi nu numai.

Clădirea Inspectoratului de Jandarmi

Monumentul ostaşilor sovietici

Catedrala ortodoxă cu statut de mănăstire „Sfântul Nicolae”

Primăria Miercurea-Ciuc

Clădirea regimentului de grăniceri secui

Palatul Justiţiei

Cetatea „Miko”, ce adăposteşte Muzeul Secuiesc al Ciucului.

În curtea interioară era în plină desfăşurare Festivalul de muzică veche. Dacă treci prin Miercurea-Ciuc e musai să calci pe-aici. Sunt expuse lucruri interesante şi poţi să-ţi faci poze haioase, cu hainele puse la dispoziţie de cei de la muzeu.

Eu am trecut în revistă obiectivele pe care am reuşit să le văd în doar şase ore. Au mai rămas multe nevăzute, aşa că voi reveni să bifez numeroasele capele, Casa memorială Nagy Imre (ale cărui lucrări le-am văzut la Muzeul Secuiesc al Ciucului), Parcul Central, clădirile şcolii „Petofi Sandor” şi a celei Populare de Artă.

Fiecare dintre aceste clădiri au propria lor poveste. Eu am cunoscut o parte dintre acestea. Oamenii sunt binevoitori, chiar dacă nu se descurcă bine cu limba română. Se străduiesc să te ajute să ajungi acolo unde doreşti. Mi s-a recomandat un restaurant unde cică se mănâncă ieftin şi bine, data viitoare promit să-l vizitez !

Închei cu imaginea Casei de Cultură, unde am ochit multe activităţi la care mi-aş dori să fiu în sală.

Miercurea-Ciuc, voi reveni !

Publicat în Amintiri din calatorie, Diverse

Ziua iei la Parohia „Sf.Gheorghe” din Orbic-Buhuşi

„A fi patriot nu e un merit, e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de ţară drept o datorie e în stare să se laude cu ea.”

George Topârceanu

Nu ştiu dacă ne naştem patrioţi, cred că acest sentiment se dobândeşte pe măsura trecerii anilor şi conştientizării că aparţinem unui neam, că avem nişte repere şi o istorie de la care trebuie să învăţăm cine suntem.  Părinţii, dascălii şi biserica sunt cei care aţâţă acest foc în inimile oamenilor şi-l ţin aprins până când va arde atât de puternic încât va fi sursă de lumină şi pentru ceilalţi.

„Trăim cu frenezie o flecăreală continuă, mulţumiţi că avem ce bârfi, fără să ne pese că ţara în care locuim ar putea fi părăsită de Istorie.”

Octavian Paler

E suficient să deschidem televizorul ca să ne îngrozim de ceea ce se întâmplă. Oameni care se declară „mândrii că sunt români”, îs în stare să-si vândă ţara pentru câteva voturi care să le asigure puterea pe următorii ani. Cuvinte ca: patriotism, credinţă, drapel, iubire de neam şi ţară au cam dispărut din vocabularul multora  sau sunt luate în derâdere.

Sâmbătă, 24 iunie 2017 am fost la biserica „Sf.Gheorghe” din Orbic-Buhuşi, unde am respirat, am trăit şi am simţit româneşte. Ceea ce s-a întâmplat acolo m-a fascinat, pentru că mi se întâmplă foarte rar să găsesc pe cineva de la care să iau lumină, iar  părintele Gheorghe Bârjovanu este o torţă vie în acest sens. Sfinţia Sa a reuşit să le transmită enoriaşilor de la Orbic şi nu numai, dragostea de ţară, de portul popular, de muzica patriotică, de tradiţiile strămoşesti dar şi respectul pentru înaintaşi.  A făcut asta cu multă dragoste şi blândeţe, fiind un exemplu pentru întreaga comunitate.

Când am ajuns la biserică, totul era în straie de sărbătoare iar în difuzoare  răsuna melodia: „Noi suntem români”.  Am simţit cum inima  a început a-mi bate mai tare,  sufletul se bucura cu fiecare pas pe care-l făceam în superbul decor sărbătoresc, iar ochii nu se mai săturau a privi la copiii îmbrăcaţi în ii colorate, cu coroniţe din  flori de sânziene pe creştet.Am lăsat ochiul magic al camerei foto să se bucure de câteva cadre şi apoi am păşit cu sfială în sfântul lăcaş. Oameni de toate vărstele în costume populare autentice, unele vechi chiar şi de peste o sută de ani, ascultau pe cineva care le vorbea despre tradiţii. N-am auzit mai nimic, căci frumuseaţea a ceea ce descoperisem întrecea cu mult orice discurs. Cred că şi enoriaşii au observat că sunt spionaţi de intruşi căci zâmbeau cu subînţeles, conştienţi fiind de puterea hipnotizatoare a straielor dumnealor.

De la ora 10 s-a ieşit în curtea bisericii, unde s-a pornit o horă pe acorduri de muzică patriotică, condusă chiar de părintele Bârjovanu. S-au prins în joc, trei poate chiar patru generaţii. Şi totul s-a desfăşurat natural, fără nicio regie, semn că oamenii locului sunt obişnuiţi cu astfel de evenimente.

După horă, a urmat poza de grup, însă mărimea grupului fiind destul de consistentă, fotografii de ocazie, printre care mă număram şi eu, au preferat să facă nu una ci mai multe poze de grup, asa ca să încapă toată lumea.  🙂

Minunăţiile astea mici, sunt elevii doamnei învăţătoare Ana Nona Pâslaru, pe care am avut ocazia s-o cunosc personal (ne ştiam doar  de pe Facebook). Se vede că e foarte iubită de cei mici dar si că dumneaei îi adoră pe micuţi, transmitându-le dragostea pentru ţară şi pentru valorile neamului nostru.Au urmat alte hore, poze, interviuri acordate televiziunii locale, sfinţirea bucatelor şi  împărţirea acestora celor prezenţi. Nu cred că s-a întors cineva acasă neospătat, căci erau multe persoane care se îngrijeau ca toată lumea să fie mulţumită.  Am cunoscut-o şi pe doamna preoteasă Bârjovanu Mihaela, cu care am apucat a schimba câteva cuvinte căci era foarte preocupată de bunul mers al  treburilor. Îmi pare rău că nu-i cunosc pe toţi cei care s-au ocupat de acest eveniment, să-i pot menţiona nominal. Merită din plin să fie felicitaţi şi aplaudaţi la scenă deschisă.

De la eveniment nu a lipsit nici primarul oraşului Buhuşi, domnul Vasile Zaharia.

Preferaţii mei, cei după care m-am ţinut ca o umbră sunt cei doi bunici din fotografia de mai jos. Nu ştiu cum se numesc, dar i-am îndrăgit din primul moment în care i-am văzut.

Imaginea lor, mi-a amintit de cuvintele lui Petre Ţuţea: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ”.

Pentru că v-am vorbit de bucate alese, iată ce domnişoare superbe se ocupau ca totul să iasă ca la carte.

S-a servit peşte, orez, măsline şi dulciuri pregătite de mâini pricepute, căci totul a fost delicios.

Am plecat de la Orbic cu bateriile încărcate şi cu o bucurie imensă că aparţin acestui neam, că mă pot bucura de astfel de evenimente şi că mai există oameni ca părintele Bârjovanu, ori ca doamna învăţătoare Ana Nona Pâslaru, care ţin focul aprins pentru generaţiile prezente şi viitoare.

Felicitări tuturor organizatorilor !

Vă mulţumesc părinte că ne-aţi primit în mijlocul enoriaşilor dumneavoastră, pe care am  început a-i cunoaşte şi a-i îndrăgi şi ne cerem iertare dacă am supărat pe cineva, fără voia noastră.

            

                       

 

 

 

 

 

Publicat în Amintiri din calatorie

Biserica Sf.Gheorghe din Buhusi, cartierul Orbic

Pe pagina de facebook a părintelui Gheorghe Bârjovanu vezi tot timpul ceva deosebit, dar mai presus de toate ceva românesc. Din postările sale nu lipseşte drapelul şi portul naţional. Ce poate fi mai frumos, decât imaginea unei româncuţe de câţiva anişori, in straie de sărbătoare, primind sfânta împărtăşanie ?

Pornind de-aici, am dorit să merg la Parohia „Sf.Gheorghe” din cartierul Orbic al Buhuşiului să-l cunosc pe acest părinte minunat. Evident, primul lucru care m-a făcut să vibrez a fost vederea celor două steaguri ale ţării noastre şi curăţenia locului.

picture-005La intrarea în biserică, un căţel frumos şi liniştit asculta şi el slujba, iar în spate se vedea imaginea cimitirului, la fel de ordonat şi curat ca peste tot în acest loc, arătând frumuseţea interioară a locuitorilor Orbicului.

Am nimerit cam pe la sfârşitul slujbei, aşa că părintele tocmai spunea cuvântul de încheiere enoriaşilor ce umpluseră biserica. Ne-a binecuvântat şi am simţit atâta bucurie în privirea domniei sale, că ne-am emoţionat. Ne-am simţit de parcă ne-am fi cunoscut de foarte mult timp. Vă mulţumim părinte, n-am mai trăit de foarte multă vreme o bucurie atât de mare şi de sinceră. Vă mulţumim şi pentru calendare, o să ne amintească tot anul 2017 de acestă vizită la Parohia unde păstoriţi.

picture-008picture-009picture-011Biserica e ca o bijuterie, are un candelabru frumos, pictura e realizată în culori vii, de-ţi pare că sfinţii sunt aievea, icoanele, cred că sunt îmbrăcate în argint şi evident că nu lipseşte steagul.

picture-010picture-020Ne dorim să revenim la Orbic, de data asta mai devreme, să-i putem asculta cuvântul părintelui Gheorghe.

Parohia „Sf.Gheorghe” e un loc unde te simţi român şi simţi româneşte. Avem mare nevoie de asta, mai ales acum, când situaţia politică începe să devină din ce în ce mai nefavorabilă.

Publicat în Amintiri din calatorie

Schitul „Sfantul Apostol Andrei” Comanesti

picture-016Situat intr-un cadru natural de poveste, in cartierul Podei din Comanesti, Schitul „Sf.Ap.Andrei” te asteapta oricand sa-ti picure liniste si bucurie in suflet. Nu e greu de ajuns, totul e sa urmezi soseaua ce pleaca din fata garii, pe langa spital, treci de Biserica Catolica  si urmezi indicatoarele pana ajungi la un pod, apoi urci si urci si iar urci pana ce-ti apare in fata  schitul. Chiar daca nu e foarte incapator, interiorul e o bijuterie. In stanga poti sa vezi portretul micutului Ionescu Andrei-Vasile, care s-a stins la doar sapte anisori, parintii sai fiind considerati a fi primii ctitori ai locasului, ridicat in perioada 1997-2000, pe locul unde istoria spune ca ar fi existat inca de pe la 1700 o troita datatoare de sanatate.

picture-019  Mai exista un mic aghiasmatar, unde se tin slujbele de vara, un corp de chilii si cateva acareturi.

Hramul schitului este pe 30 noiembrie, cand crestinii il serbeaza pe cel ce-a adus credinta ortodoxa in Romania, pe Sfantul Apostol Andrei.

picture-020picture-014picture-003picture-002Mai multe despre acest schit, puteti gasi aici.