Publicat în Ce-am mai citit

Dezrădăcinații de Adina Cristea Palada

Ceea ce vreau să vă povestesc în acest articol, nu e despre acest roman minunat, pe care-l puteți citi și singuri (îl găsiți în aproape toate librăriile mari: Cărturești, Humanitas, Librarium, Centrul de Librării București, pe platformele de distribuție de carte: Emag, Libris, Elefant, precum si pe site-ul direct al editurii: www.ecredu.ro ), ci despre ceea ce-am simțit citindu-l. Nu sunt critic literar, sunt un cititor care cunoaște o parte dintre personajele descrise în carte și care abia acum a aflat dramele din spatele unor zâmbete bine regizate, ori a unor răspunsuri scurte și evazive.

4 martie 1989 (să fie doar o simplă coincidență cu faptul că ziua și luna corespund cu cea a cutremurului din 1977 care a făcut mii de victime?)

Cuplul Nick si Anda reușește să plece din țară în scop turistic, cu o viză pe care a așteptat-o trei ani.

Deși cei născuți după 1989 n-au prins o oră de comunism, i-am auzit pe unii dintre ei spunând că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Asta îmi adună nori negri deasupra capului și mă face să mă simt neputincioasă, căci nu știu cum să-i conving că sunt într-o mare eroare.

Acest roman este, din acest punct de vedere, o radiografie a anilor în care, iată, așteptai trei ani o viză, pentru a putea vedea Franța sau orice altă țară. Și, atenție ! Nu oricine putea să primească viză. Trebuia să ai un dosar curat, să faci parte din P.C.R. și să te întorci destul de rapid în țară.

Ce știam eu despre Franța ? Foarte puține lucruri. Nu exista net, la televizor ni se spunea că doar în România e cel mai bine și mai frumos, la școală se învăța puțin și trunchiat despre celelalte țări, la cărți sau reviste nu aveam acces. Când auzeam că cineva pleacă din țară, nu înțelegeam de ce-o face, pentru că pur și simplu nu-mi închipuiam că în altă parte poate fi mai bine. Eram fericită ca o găină care se bucură de cei doi metri pătrați din jurul ei și căreia îi sunt suficiente puținele boabe aruncate de stăpân. Nu aveam cum să am viziune de vultur. Asta se dorea. Să nu ridici capul, să nu ieși din rând, să nu faci probleme nimănui, să fii mulțumit cu ce ți se dă. Din fericire, în decembrie 1989 eram elevă în ultimul an de liceu și n-am avut de-a face prea mult cu comuniștii. O să țin minte toată viața momentul în care, după căderea lui Ceaușescu, profesorul de istorie și cel de filozofie și-au cerut scuze pentru minciunile pe care au fost nevoiți să ni le predea. S-a vorbit mult timp despre faptul că directoarea de-atunci a liceului s-a încuiat în birou pentru a nu-și pierde postul. O parte dintre profesori și-au păstrat până în ziua de azi limba de lemn, care-i ajută în continuare să trăiască la fel de bine ca pe vremea când erau activiști model și ne intoxicau, punându-ne să ascultăm la difuzorul școlii toate congresele tovarășului. Un copil de muncitor nu putea fi mai bun, oricât de mult ar fi învățat și știut, decât unul al cărui părinți erau membri de partid.

Anda, vede pe o străduță din Paris atâtea alimente cât nu erau în toată capitala. Mănâncă cu poftă un kilogram de clementine, până i se face rău.  

Ei bine, da. Puteți să vă imaginați dragi nostalgici ai vremurilor pe care nu le-ați trăit că nu se găseau portocale decât când venea Moș Gerilă (Moș Crăciun nu exista !). Tata primea de la sindicat câteva portocale, o jucărie și câteva ciocolățele. Bananele erau o raritate, iar de rodii, kiwi, ananas și alte minuni care acum se găsesc în toate supermarketurile nici nu auzisem. Când mirosea a portocale știam că au venit sărbătorile. Și acum am rămas cu senzația asta.

Moineștenii găsesc în acest roman descrierea orașului vechi, cu case evreiești, atmosfera de la „Grădina Publică”, azi, „Parcul Tei”, oameni și locuri de odinioară. Aici, în târgul provincial al Moineștiului își are Anda rădăcinile. Niște rădăcini atât de puternice și de viguroase, încât au ajutat-o să reziste tuturor furtunilor. Se conecta aici telepatic și se încărca cu energie, curaj și multă putere. Glasul părinților încă se mai aude, pentru că ei trăiesc în amintirea multor localnici, fiind un model de cinste, corectitudine, bunătate, blândețe și devotament.

Anda trăiește drama mamei care și-a lăsat copilul de numai trei ani în grija bunicilor, fără să știe dacă-l va mai putea vedea vreodată.

Dacă s-ar fi reîntors în țară, ar fi ajuns la închisoare. Comuniștii nu glumeau cu asta. Orice încercare de-a evada într-o țară străină era aspru pedepsită. În plus, ajungeai bătaia lor de joc. În limitarea lor, comuniștii urau cu ardoare intelectualii, singurii care puteau să le facă probleme, pentru simplul fapt că gândeau. Nu existau telefoane mobile, internet sau alte metode de-a te vedea cu cei dragi. Telefoanele fixe și scrisorile erau urmărite și totul trebuia scris și vorbit codificat.

Bunica Aurora se ocupa de educația religioasă a celor doi copii

Bunica Aurora a trecut prin foarte multe necazuri: i-a murit soțul lăsând-o cu un copil mic, apoi a rămas fără avere, dar asta n-a făcut-o să renunțe la credință. Pe timpul comuniștilor nu exista educație religioasă, ba chiar erai privit cu ironie dacă erai văzut intrând într-o biserică și puteai să ai probleme la școală ori la serviciu. Bunicile au ținut vie flacăra credinței, altfel, bisericile ar fi fost dărâmate una câte una, iar preoții care nu se supuneau sistemului, ar fi fost trimiși la închisoare. Bunica Aurora e un personaj foarte important, modelul Andei, cea care o sprijină în cele mai grele momente.

Lupta pentru supraviețuire și sistemul de ascultare al mașinăriei comuniste

Pentru cei care au uitat (și observ că sunt foarte mulți), magazinele erau aproape goale. Alimentele de bază: pâine, zahăr, ulei, făină, se dădeau raționalizat, pe baza unui tichet, în funcție de numărul de persoane din familie. Ca să prinzi ceva de mâncare trebuia să te trezești la 4 dimineața și să stai la coadă. Oamenii se îmbulzeau la orice, călcându-i în picioare, la propriu, pe semenii lor. În timpul ăsta, securiștii erau peste tot, așa că nu puteai să te plângi de nimic. Urechile sistemului erau în fiecare casă, prin implantare de microfoane în locuri bine ascunse, sau prin trimiterea în vizită a unui vecin turnător.

Vă invit să citiți romanul, o să descoperiți amintiri din copilăria autoarei, care vă vor aduce zâmbetul pe buze, dar și pasaje dureroase, din care aveți de învățat. Viața în străinătate nu e așa ușoară, nu ești primit cu brațele deschise și trebuie să le demonstrezi tuturor că eși foarte bun, pentru a fi acceptat și respectat.

Publicat în Ce-am mai citit, Psihologie

Charisma. Cum să faci o impresie puternică și durabilă de Andrew Leigh

Pentru că e primul articol din 2021, tuturor cititorilor acestui blog, vă doresc sănătate, bucurii, împlinirea tuturor dorințelor, creativitate și de ce nu, să fiți charismatici.

Eu mi-am propus ca în 2021 să fac mai multă mișcare, să schimb câte ceva în obiceiurile alimentare și să citesc mai mult, așa încât blogul o să rămână în plan secund. Voi scrie mai rar (nu că până acum aș fi scris foarte des), dar voi scrie.

Am descoperit că am în bibliotecă destule cărți necitite sau care așteaptă să le invit din nou la vals, așa că, prima lectură din acest an a fost cartea lui  Andrew Leigh: Charisma. Cum să faci o impresie puternică și durabilă.

Cred că nu există om căruia să nu-i placă să fie charismatic, adică să poată influența mulțimea din jurul său prin farmec personal și prestigiu. E foarte ușor atunci când ești dotat de la natură cu așa ceva, dar Andrew Leigh ne arată cum să învățăm să devenim charismatici și ne explică pas cu pas cum s-o facem, oferindu-ne o mulțime de exerciții practice. Nu e simplu. Charisma e o chestiune destul de greu de obținut, pentru că include o mulțime de aspecte. Însă, dacă ai un scop foarte bine definit, cum ar fi obținerea unui anumit job, merită să lucrezi la asta.

Cel mai important e să fii tu însuți. Dacă încerci să pari ceea ce nu ești, oamenii din jur își vor da seama imediat și te vor taxa.

Trebuie să corectezi (dacă este cazul) unele aspecte privitoare la fluența discursului, încredere în propria persoană, prezența în cadrul unei discuții, curajul de-a spune ce gândești, ținuta și nu în ultimul rând trebuie ca cei din jur să te perceapă ca pe o ființă autentică și pasionată de ceea ce spune și face. Fiecare dintre aceste aspecte e foarte important și doar împreună alcătuiesc personajul charismatic care-ți dorești să devii.

Dacă pentru obținerea scopului tău, ai nevoie de charismă, atunci, această carte va fi un ghid practic și util.

Sursă foto:  http:/ /danblackonleadership.info/archives/7068

Publicat în Activitati culturale, Ce-am mai citit, Moinesti

Lansare de carte în Moineşti: „Dezrădăcinaţii” de Adina Cristea Palada

Nu-i aşa că după atâta vid cultural iscat de pandemia de Covid, simţiţi nevoia de ceva care să vă mângâie sufletele, să vă scoată din starea nedefinită în care vă găsiţi ?

Ei bine, am o veste bună pentru toţi iubitorii de lectură: vineri, 04 septembrie 2020, la orele 17.30, în parcul Orizont (de pe dealul Osoiu) va avea loc lansarea romanului în două volume, „Dezrădăcinaţii” al scriitoarei moineştence Adina Cristea Palada, publicat la editura „Cartea Românească Educaţional”.

În cele două volume: „Unde eşti, mamă?” şi „Am învins!” veţi putea citi povestea de viaţă a autoarei, nuanţată pe alocuri de talentul sciitoricesc, drumul zbuciumat până la reuşita deplină, presărat cu amintiri frumoase dar şi înnegurat de umbrele întunecate ale trecutului. E romanul unei vieţi trăite uneori pe muchie de cuţit, e experienţa omului care învinge prin forţe proprii, care demontează mituri şi schimbă mentalităţile unor cetăţeni străini despre români si România.

E un roman în care mulţi dintre cei plecaţi în căutarea unei vieţi decente înainte de 1989 o să vă regăsiţi, aşa cum ne vom regăsi toţi cei care am trăit în întuneric atâţia ani. Amintirile frumoase legate de familie sunt izvorul de apă vie care au ţinut-o în viaţă şi au călăuzit-o pe drumul împlinirii. E un roman document, pe care generaţia tânără ar fi bine să-l citească, pentru a afla adevărul despre cum era înainte de revoluţie.

Cei care vor să afle reţeta succesului real, sunt aşteptaţi s-o cunoască şi s-o asculte pe scriitoarea Adina Cristea Palada, vineri, orele 17,30 în parcul de pe dealul Osoiu din Moineşti.

Adina Cristea Palada este fiica domnului doctor Cristea Petru, de care orice moineştean trecut de jumătatea vieţii îşi aminteşte cu mare drag.

P. S. În cazul în care timpul este nefavorabil, acțiunea se mută la Centrul Cultural „Lira”.

Publicat în Ce-am mai citit

Toţi oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir

Am lăsat cartea din mână târziu, după miezul nopţii, sperând că somnul mă va cuprinde pe dată. N-a fost să fie aşa. M-am tot gândit la personajul principal al acestei cărţi, la Raimond Fosca, care a ales nemurirea. Oare câţi dintre noi ar alege-o, de-ar fi posibil ? Dacă vi s-ar oferi o substanţă magică prin care să obţineţi tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, aţi bea-o până la ultima picătură ? V-aţi gândi vreo clipă că v-a trebui să suportaţi durerea de-a rămâne mereu singur, văzându-i pe toţi cei dragi cum se sting, unul câte unul ? De câte sute de ori aţi putea s-o luaţi de la capăt, trăind alte vremuri şi fiind mereu înconjurat de necunoscuţi ?

Nemurirea e grea şi personajul nostru ştie asta. De fapt, cartea e despre cele câteva sute de ani din viaţa sa (600), povestiţi unei actriţe, care crezându-l nebun, încearcă să-l salveze pentru a se mândri că a fost iubită de un tip care v-a trăi veşnic.

Fosca s-a născut în 1279, a condus un oraş, o ţară şi apoi un imperiu. S-a ocupat de ştiinţă, a făcut revoluţii, apoi, a dormit timp de 60 de ani şi un timp l-a petrecut în ospiciu. Sătul de efemeritatea lucrurilor şi de dorinţele nechibzuite ale oamenilor, are micile lui momente de fericire, atunci când se agaţă de idealurile oamenilor din jurul său. Descoperă că secretul fericirii constă în a-i ajuta pe ceilalţi şi a face totul cu plăcere şi pasiune.

Vă invit la lectură şi la introspecţie.

Publicat în Ce-am mai citit

Petru Frăsilă: Presa, vremurile şi politica

Dintre cărţile pe care domnul Petru Frăsilă le-a adus la Moineşti, de Ziua Culturii Naţionale, mi-a făcut cu ochiul, „Presa, Vremurile şi Politica”.

Am achiziţionat-o pentru că e o carte nouă, apărută în anul 2019 şi pentru că mi-am dorit să ştiu mai multe despre cum a reuşit să menţină domnia sa o televiziune atâta timp, deşi nu promovează vedete de doi lei, ci face emisiuni culturale, cu invitaţi din mediul academic, ori cu oameni simpli, dar care au ceva valoros de zis.

Domnul Petru Frăsilă este un jurnalist care face disocierea între persoana publică şi om, cu datele sale personale, care promovează valorile locale, regionale, naţionale fără să sufoce telespectatorii cu ştiri negative, care nu caută decât să afle părerile invitaţilor. Vede televiziunea, ca pe oglinda poporului, ca pe un martor al vremurilor, asumându-şi menirea de-a forma şi educa privitorii.

„Prin emisiunile dialog pe care le-am filmat de-a lungul anilor, am năzuit să conturez fotografia, portretul şi, de ce nu, „icoana” invitaţilor mei, de vreme ce fotografia surprinde un moment, portretul o trăsătură de caracter, iar icoana o sclipire a spiritului.”

„Am încercat să văd partea bună, partea plină a paharului în toate, nu pentru că toate sunt bune, ci pentru că am căutat argumentul pentru care merită să trăim.”  

În carte, sunt şaisprezece interviuri cu oameni din audiovizual, jurnalişti, scriitori, oameni de afaceri sau pur şi simplu prieteni de-ai autorului.

Am aflat despre istoria apariţiei primelor posturi de radio şi tv din ţară şi din Iaşi.

Radio Unifan, apare la 20 mai 1990, primul post privat, care emitea de la Universitate.

Soti TV, primul post privat finaţat de Soros, a urmat Tele 7 (cu Radu Coşarcă), Antena 1 (Florin Brătescu), Canal 33, care se va numi PRO TV.

Din 2004, apar televiziunile de ştiri: Relitatea TV (Silviu Prigoană), Antena 3.  Realitatea TV se rupe în România TV şi B1 TV (Radu Morar), apoi vine din urmă Digi 24.

Mi-a făcut plăcere să citesc despre presa ieşeană, pe care o citeam cu nesaţ după 1989, ziarele „Opinia”,  „24 Ore”, „Monitorul”.  În 1991, odată cu TVR Iaşi a apărut Soti Iaşi (Tele M), iar din căminul studenţesc T17, emitea radio Hit, care se auzea în toate camerele studenţilor. Domnul Daniel Condurache, e de părere că: ” Viitorul presei este cel care va ţine cont în mod fundamental  de natura fiinţei umane, de esenţa ei, şi cred că vedetele care vor reuşi în final vor fi nu neapărat influencerii de pe Instagram sau de pe alte reţele de socializare, ci cei care vor şti că, până la urmă, indiferent de suport, e vorba de comunicare umană, şi atunci tipul acela de căldură şi sensibilitate va câştiga întotdeauna.”

E o lectură interesantă, în special pentru cei care doresc să afle mai multe despre evoluţia presei din România (la treizeci de ani de la Revoluţie) şi de modul în care aceasta se raportează la realităţile cotidiene.

Povestea jurnalistului Petru Frăsilă, cel care a pătimit din pricina unui baron local de Piatra Neamţ, fiindu-i ameninţată viaţa lui şi a familiei, confiscândui-se afacerile în televiziune, s-a rezolvat la CEDO şi e un episod care vă va da de gândit.

Publicat în Ce-am mai citit, Spring Superblog 2019

Relaţia de cuplu, între mitul literar şi realitatea cotidiană

Zilele trecute am primit o carte cadou, pentru care doresc să le mulţumesc atât organizatorilor concursului de creativitate blogosferică, SuperBlog cât şi membrilor familiei scriitoarei Sidonia Drăguşanu, care s-au decis să facă cunoscută opera acestei minunate povestitoare şi generaţiei actuale.

Mărturisesc că până la citirea cărţii: Jurnalul Aurorei Serafim, n-am auzit de Sidonia Drăguşanu, însă felul ei de-a scrie m-a captivat de la primul capitol. M-am regăsit în personajul principal feminin, cu toată fiinţa mea. Am iubit-o pe Aurora de la prima pagină şi m-am bucurat c-am lăsat-o fericită.

Sidonia a fost o atentă observatoare a relaţiilor de cuplu, pe care le-a descris în operele sale cu multă graţie, fără a folosi limbajul trivial pe care-l regăsim uneori în lecturile contemporane. Deşi, femeia în literarura interbelică, ocupă un rol însemnat, scrierile doamnei Draguşanu emană prin fiecare por, o mare doză de feminism.

„Îmbibată de un sentimentalism şi de un subiectivism mic-burghez”, educatoarea Aurora Serafim, este un personaj care ar trebui luat drept model de corectitudine, cinste, devotament şi iubire, de către generaţia actuală. Relaţia ei cu Ştefan, a eşuat din pricină că nu avea nimic în comun cu el, poate doar dragostea pentru pictură. Aproape toate femeile ascund în trecutul lor câte un Ştefan, chiar şi eu !  Apărut pe fondul unui vid interior, a unei penurii sentimentale, Ştefanul adulmecă victima de la distanţă şi nu se lasă până n-o devorează, ca mai apoi s-o părăsească, fără nici cea mai mică urmă de regret.

Urmează nopţile de nesomn, în care-ţi faci procese de conştiinţă, te învinovăţeşti, plângi, suferi, te deteşti (tot tu, victima !) în timp ce el se consolează în cearşafurile următoarei prăzi (poate chiar cea mai bună prietenă a ta), pe care o ochise cu mult timp înainte ca tu să-ţi dai seama. De altfel, tu, fiind cu adevărat îndrăgostită nici nu vedeai evidenţa, chiar dacă ţi se aduceau dovezi, tu vedeai doar strălucirea rozului.

Aurora e demnă, aşa cum ar trebui să fie toate femeile şi nu aleargă după Ştefan, nu-l imploră să se întoarcă, nu se coboară la nivelul lui, folosind aceeaşi armă de răzbunare. Ea se retrage în colţul ei, ca un câine bătut, lingându-şi rănile sufletului şi face terapie prin muncă, dedicându-se în totalitate lucrului cu cei mici. Aşa am procedat şi eu cu Ştefanul meu, l-am lăsat să plece pe drumul lui şi eu m-am perfecţionat în munca mea.  Abia când s-a îndepărtat suficient de mult, am văzut lucrurile clar şi am realizat că, undeva, acolo sus, cineva m-a iubit şi m-a ocrotit, ferindu-mă de un  personaj fără caracter şi moralitate.

Aurora întâlneşte adevărata dragoste, în persoana doctorului Horia Mihail Sasu, un om integru, pasionat de munca sa, un om care ştie să asculte, să mângâie, să dăruiască. Cu Horia se simte bine, au discuţii interesante şi amândoi au mare grijă de Nina, pe care o vor creşte împreună. Horia o iubeşte pe Aurora aşa cum e, fără poleială, pentru că a văzut lumina din sufletul ei curat şi o ajută să-şi depăşească teama de-a se mai lăsa iubită.

Cred că, într-un final, fiecare femeie corectă, îşi primeşte partea de fericire pe care o merită. O fericire care nu se bazează pe niciun factor extern, ci vine din adâncul fiinţei, fericirea aceea pură, pe care o descriu filozofii.

Jurnalul abundă în personaje interesante. Lavinia, e cu certitudine, unul dintre ele. E plină lumea de Lavinii ! Femei cu ambalaj exterior frumos, făcute parcă pentru a seduce, însă lipsite total de moralitate şi scrupule. Cinică, falsă, neruşinată, Lavinia calcă pe cadavre atunci când  în joc e interesul ei. Tot ce contează pentru ea sunt banii, hainele, bijuteriile şi prezenţa unui bărbat important agăţat de braţul ei.  Pentru Lavinia, munca este degradantă şi umilitoare, sub nivelul ei. Ea a urmat oarecum modelul părinţilor săi, Gena şi Sergiu Gorcea, care s-au căsătorit din interes, având o relaţie „îngheţat de politicoasă”, fără să se iubească. Cunoaştem şi astăzi, o mulţime de cupluri, care deşi nu au nimic în comun, s-au căsătorit din interes. În majoritatea cazurilor, femeia cu bani, neputând atrage altfel bărbaţii, le flutură teancul de euro pe sub nas şi aceştia consimt o căsătorie de compromis, însă fără a se implica nicio secundă sentimental sau emoţional. De cele mai multe ori, stau cu ele până le toacă averea, după care le părăsesc, lăsându-le în mizerie.

Inginerul Liviu Runcan, tată a doi băieţi gemeni (Noni şi Duţu), e o figură interesantă. Cu toate astea, nu mi-ar fi plăcut să rămână cu Aurora, nu se potriveau. El, mi s-a părut cam repezit şi superficial, ba uneori chiar ilogic (n-am înţeles de ce a ascuns tabloul răposatei sale soţii într-un sertar, spunându-le copiilor că n-au mamă), total în contrast cu firea calmă şi raţională a Aurorei. Băieţii, în schimb, sunt minunaţi.

Un alt cuplu frumos descris în această carte, care mi-a amintit oarecum de cel al părinţilor mei, este cuplul bunicilor Aurorei, cei care au avut grijă de ea. Oameni simpli, modeşti, cu suflet bun şi oneşti, lucrau din greu pentru fiecare bănuţ, economisind cu anevoie câte ceva. Nu-şi permiteau prea multe, se iubeau şi-şi ajungeau unul altuia, străduindu-se ca Aurorei să nu-i lipsească strictul necesar.

Diferenţa dintre bunicii Aurorei şi personajele care aveau grijă de Nina, este incomensurabilă. Neacşu şi Sevastiţa au un aprozar unde-şi petrec majoritatea timpului. În afară de-a face bani, nu cred să-i mai intereseze ceva. Sunt indiferenţi cu cea mică, despre care aflăm că, de fapt, e nepoata lui Neacşu, provenită dintr-o escapadă a fiului său. Sunt ursuzi, morocănoşi, gata oricând de-a trece la scandal, dacă cineva ar încerca să-i acuze de ceva.

Am trecut în revistă câteva dintre cuplurile urmărite în acest jurnal. Sunt atât de actuale, de prezente în viaţa noastră contemporană, de ai impresia că jurnalul a fost scris ieri. E aproape imposibil să nu cunoşti, în viaţa de zi cu zi, personaje asemănătoare cu cele descrise atât de maiestuos de către Sidonia Draguşanu.

Eu m-am identificat cu Aurora. Dar tu, cititorule, cu cine te-ai identificat  ?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Ce-am mai citit

Misterul regelui. Despre scris – Stephen King

Mi-am planificat de multă vreme să citesc cartea lui Stephen King, crezând că doar simpla ei  lectură mă va transforma într-o scriitoare de succes. Glumesc, desigur !  🙂

Şi totuşi, pentru cei care se îndeletnicesc cu scrisul, fie şi numai ca hobby, e o carte interesantă, cu sfaturi pertinente. O puteţi descărca gratuit de pe net.

King e de părere că pentru a scrie, trebuie să te retragi într-un loc unde să fii doar tu şi muza, fără televizor, fără net. Nu există un depozit de idei, ele par să vină din nimic. Îţi cad în poală din senin. Datoria ta e să le recunoşti, atunci când se arată. Aşadar nu există o reţetă, ca la prăjituri, de exemplu. Ideile, conexiunile dintre ele, îţi vin sau nu. Scrisul e telepatie, iar cărţile au caracterul de a fi magii portabile.

Din trusa cu scule a unui scriitor nu trebuie să lipsească:  vocabularul, gramatica, forma şi stilul.

„Dacă vreţi să fiţi scriitori, trebuie să faceţi două lucruri mai presus de toate: citiţi mult şi scrieţi mult. Nu cunosc niciun mod de a ocoli aceste două lucruri, nici-o scurtătură”. 

Aşadar, lectura este centrul creativ al vieţii unui scriitor. Nu trebuie să vă lipsească o carte din geantă. Sunt momente în care ai timpi morţi şi atunci poţi citi fragmente din cartea pe care o porţi cu tine.

Ideile vin când nici nu te-aştepţi. Să fii pregătit cu ceva de scris şi o bucată de hârtie, să le notezi repede, altfel, se duc de unde-au venit.

Găsiţi exemple despre cum să faci o descriere bună, o naraţiune ori un dialog. Primiţi şi ceva teme pentru acasă 🙂

V-o recomand, doar dacă scrisul face parte din pasiunile voastre.

Publicat în Ce-am mai citit

Copilărie amară de Aleksandr Ghezalov

Cartea, m-a atras imediat ce-am văzut-o pe raftul magazinului bisericesc al mănăstirii din satul Petru-Vodă. Subtitlul a fost cel care m-a incitat cel mai mult: „Povestea unui copil crescut în orfelinat”. Cât am stat la rând pentru a o cumpăra, am citit cuvintele autorului, de pe coperta cărţii, cuvinte care mi-au mers direct în suflet. 

Istoria unui contemporan (născut în 1968) care a crescut prin orfelinatele din Rusia şi care a reuşit în viaţă, luptând cu un întreg sistem, e o lectură foarte bună pentru noi toţi.

E povestea reală, netrucată, a vieţii autorului, scrisă într-un mod simplu, fără figuri de stil, chiar dur pe alocuri.  Cartea m-a ajutat să înţeleg mai bine mentalitatea persoanelor abandonate şi nevoile reale ale acestora.

După ce-am terminat-o de citit, i-am mulţumit lui Dumnezeu şi părinţilor, pentru că n-am fost nevoită să trec prin ce-a trecut Aleksandr.  Îmi doresc să ajut un pui de om să-şi găsească drumul drept prin căile încâlcite ale existenţei.  

Aleksandr a fost abandonat la maternitate. Mama lui a primit 30 de ruble, preţul declaraţiei prin care renunţa definitiv la copil. Tuns, cu hainele rupte, bătut de colegii mai mari, fără nici cea mai mică posibilitate de-a avea obiecte personale ori de-a cere ajutorul cuiva, Aleksandr învaţă de mic să lupte, să se descurce, să-i „citească” pe toţi dintr-o privire. Copiii erau identificaţi printr-un un număr şi purtau haine identice. Relaţia pe care o aveau cu „educa” era foarte importantă. La vărsta şcolară, cei mici erau puşi să muncească. Tăiau lemne, făceau curat la porci, ajutau la bucătărie şi în multe alte locuri. Cei mari nu făceau nimic, doar dirijau munca. Noaptea, îi trimiteau pe cei mici la furat, iar dacă încerca cineva să se opună, primea pedepse îngrozitoare. Dacă Aleksandr se îmbolnăvea, noptiera lui era goală şi nu-l vizita nimeni. Cadourile îi erau luate de cei mari, aşa că a ajuns să urască sărbătorile şi darurile. Nici de durere nu se mai temea, după câte bătăi încasase. Deşi nu-şi cunoştea părinţii, nu accepta ca cineva să vorbească urât despre ei, devenea agresiv. Nu şi-a dorit să fie adoptat, deşi a existat o familie care a vrut să-l ia acasă. Într-o zi, a căutat în seiful cu acte al directoarei, fişa lui. A aflat cine-i este mamă şi a mers s-o caute. Ea a fost rece şi neprimitoare, aşa că s-a întors la orfelinat şi mai dezamăgit. A urmat şcoala profesională de prelucrare a turbei şi a mai încercat o dată să se apropie de mama lui, însă cu acelaşi rezultat. S-a înrolat ca militar pe un submarin, apoi s-a înscris la o şcoală de teatru, pentru că aveau locuri în cămin şi deci, avea unde să stea pentru o vreme. Ca să facă rost de bani s-a angajat ca paznic. A schimbat peste douăzeci de meserii.   

Deşi nu avea un loc stabil, Alecksandr a decis că trebuie să-şi ajute semenii. A vizitat orfelinate, internate, închisori şi aziluri, înfiinţând organizaţia non-guvernamentală „Echilibru”. A construit un paraclis, pe lângă o închisoare, după nouă ani de insistenţe, o biserică pentru copiii cu deficienţe de auz, unde s-a botezat şi el, la 33 de ani, odată cu fiica sa. A intrat la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Petrozavodsk. Este căsătorit cu Ana, o femeie minunată, care l-a înţeles şi l-a iubit, în ciuda familiei sale, care, iniţial, nu-l agrea. Are patru copii, pe care-i iubeşte enorm şi la naşterea cărora a asistat. A devenit cunoscut pentru tot ceea ce a făcut şi încă mai face pentru cei pe care-i înţelege atât de bine. Şi-a dus copiii la orfelinatul din Suzdal, pentru a le arăta unde a trăit. 

Câteva sfaturi oferite de Aleksandr, în interviurile sale, pentru cei ce vor să ajute copiii din orfelinate

Încetaţi să le mai dăruiţi orfanilor i-phone-uri ! Nu mai organizaţi la orfelinate concerte de revelion !  Vi se pare că faceţi o faptă bună, dar în realitate vă ajutaţi în acest fel doar pe voi înşivă. O mare parte din lucrurile primite, sunt transformate în bani, care se duc pe ţigări şi alcool. Orice cadou trebuie să fie un imbold. Dacă unui copil îi place să joace fotbal, dă-i o minge, dacă-i place să cânte, dă-i o chitară. Ei nu au nevoie de compasiune, ci de poziţie civică. Se recomandă să vă ocupaţi de un singur copil, până acesta merge pe picioarele lui, arătându-i cum se fac anumite lucruri, pentru ca el să se poată descurca mai târziu în viaţă. Ei trebuie să ajungă să spună că orfelinatul nu este un blestem, ci resursa lor, că aici au învăţat să se descurce şi că pot să se realizeze şi singuri, fără să ceară nimănui nimic. Organizaţiile ar trebui să nu-i bulverseze şi mai mult pe orfani. Dacă vor să ajute, atunci, să vopsească gardurile, să facă curat etc. La copii trebuie să vină oameni care îşi asumă angajamentul de a veni în mod regulat în acel loc, de-a lungul a 10-20 de ani.  

Publicat în Ce-am mai citit

Tradiţii şi apucături de Cristian Tabără

Îmi plac emisiunile realizate de domnul Cristian Tabără, la fel şi scrierile din revista „Lumea Credinţei”. Cartea „Tradiţii & apucături” este alcătuită din articole publicate în revistă, de-a lungul timpului. Cuvântul de început a fost scris de Părintele Constantin Necula, cel care ştie cum să te aducă pe calea cea bună, prin darul său deosebit. Îi iubesc în egală măsură pe amândoi, ca de altfel, pe toţi cei care-l consideră ca unic stăpân pe Dumnezeu. Ambii abordează problematica religioasă pe înţelesul tuturor, fără a se pierde în termeni dogmatici, greu de înţeles şi pătruns.

Am găsit tratate în carte diverse teme, cum ar fi: negocierea pe care o facem cu Dumnezeu la spovedanie, comportamentul la cununia religioasă, cum îşi fac oamenii semnul crucii, rostul televiziunii şi al internetului, comportamentul pe care-l avem la Paşte, magia albă, falsa erudiţie, purtarea crucii, ca kitsch, numele pe care îl dăm copiilor la botez, cinstirea moaştelor, înverşunarea de-a lua apă sfinţită, despre femeie, între sexualitate şi divinitate şi bărbat, între Dumnezeu şi mândria de sine, despre moldovenii de peste Prut ori despre agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, aşa cum sunt numiţi îngerii.

Şi, pentru că de curând s-au încheiat sărbătorile, iată explicaţia, la întrebarea: „de ce în colindele româneşti se cântă, în plină iarnă, despre florile dalbe, flori de măr sau despre măruţ, mărgăritar ?  Pentru că bătrânii ştiau că crenguţa Sfântului Nicolae trebuia să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, înflorea până la Naşterea Domnului, însemna că sfântul a mijlocit pentru iertarea celuia ce i s-a dăruit crenguţa.”

Autorul ne vorbeşte despre Crăciunul de supermarket şi despre faptul că s-a pierdut adevăratul sens al sărbătorii, reducându-se totul la marketing.

O pagină interesantă este şi cea despre înjurături, căci, da, înjurăm destul de des, invocându-l pe cel rău. Ar trebui, zice domnul Cristian Tabără, să spunem de fiecare dată, „Doamne, iartă-ne !” şi nu altceva.

Se afirmă răspicat că femeia nu este necurată, nici în zilele menstruaţiei, nici după ce a născut, aşa că nu-i poate nimeni interzice să intre în biserică pentru a asculta rugăciunile. Femeia nu este nici sluga, nici inferioara bărbatului, relaţia dintre ei fiind una de complementaritate.

Nicăieri nu scrie: „Crede şi nu cerceta !”, ci, „cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Iadul e făcut pentru cei care nu-l vor pe Dumnezeu. Dumnezeu nu respinge pe nimeni (îi vrea pe toţi, dar nu-i obligă).

Sunt trecute în revistă unele apucături ale românilor, care n-au niciun fundament teologic şi care se respectă cu sfinţenie. Ruperea turtei ori tăierea moţului celui mic, turnarea apei peste mormântul celui decedat etc. Acestea sunt doar nişte practici păgâne.

Mi-a plăcut să citesc şi despre diferenţa dintre turistul cu preocupări religioase şi pelerin, ca şi despre sacroturism. „Pelerinul vede cu inima, priveşte cu sufletul, mângâie cu ochii, se închină cu toată fiinţa şi mulţumeşte cu zdrobire.”

Despre post, am reţinut câteva aspecte foarte importante: „Unii oameni, deşi ţin regimul, continuă să blesteme, să urască, să invidieze, să poftească, să lăcomească, să uneltească, să mintă, să amăgească, să denatureze etc. Or, în aceste condiţii, regimul alimentar, fie şi ţinut cu cea mai mare rigoare, nu este decât o bună cură de slăbire, în cel mai fericit caz.” „Rostul postului este îndreptarea duhovnicească, nu regimul alimentar, care rămâne doar un instrument ajutător pentru domolirea poftelor şi pornirilor trupeşti. ” „Postul nu este o corvoadă impusă, ci o jertfă benevolă, pe care credinciosul ar trebui să o facă fără resentimente. Creştinul dă ceva de bunăvoie de la sine, din poftele şi plăcerile sale, în schimbul Jertfei făcute de Hristos.”

Referitor la nevoia de magie a oamenilor, mi-a plăcut foarte mult următorul pasaj: „Atunci când magii biblici au aflat de Naşterea Domnului, au înţeles Cine S-a născut, I s-au închinat şi I-au adus smirnă, aur şi tămâie, adică I-au închinat materiile lor de cult. Mai exact, magii au recunoscut sfârşitul oricărei forme de magie şi ideii de magie o dată cu Naşterea lui Iisus Hristos. Nu mai era nevoie de empirismul obscur al magiei în căutarea legăturii cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Însuşi venise la oameni.”

Recomand această lectură plăcută şi plină de învăţături.

Publicat în Ce-am mai citit

Marii domnitori munteni si pasiunile lor mistuitoare: Mihai Viteazul, Mircea cel Batran si Vlad Tepes de Dan-Silviu Boerescu

Daca tot suntem atat de interesati de viata mondena si vrem sa stim cine cu cine, de ce si cat, de nu ne-am uita si in trecut. N-ati vrea sa cunoasteti viata amoroasa a stramosilor nostrii ?

Dan-Silviu Boerescu a venit cu o serie de carti in care trage perdeaua din dormitoarele celor pe care noi ii stim doar pentru faptele istorice. Stefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Ilias Rares, Radu cel Frumos, Petru Cercel, principii fanarioti, Alexandru Ioan Cuza, Regina Maria, Carol al-II-lea, Printul Nicolae (1931), Printul Nicolae (2016), Gheorghe Gherghiu-Dej dar si familia Ceausescu au fost si ei oameni, au iubit si au fost iubiti sau tradati in dragoste, la fel ca oricare dintre noi.

Aflii ca istoria nu e chiar asa cum am invatat-o la scoala comunista, iar filmele lui Sergiu Nicolaescu nu reflecta nici pe departe adevaruri istorice ci doar ceea ce doreau cele doua cabinete sa se stie si sa se vada.

Mihai Viteazul si-a castigat tronul printr-o manevra financiara ingenioasa, imprumutand o suma uriasa in diverse valute ale vremii, echivalentul a 1500000 galbeni de aur, cu care a mituit sultanul, marele vizir si marii dregatori de la Stambul. Pe 13.11.1594, la un an de la inscaunare, cheama toti creditorii masacrandu-i. Stanca, Tudora, Velica, Zamfira si Maria Christierna au fost femeile din viata lui Mihai Viteazul. Doamna Stanca a fost o sotie nefericita. Mihai a fost un sot crud care nu a crutat-o, punand-o fata in fata cu ibovnicele lui, carora uneori le dadea intaietate. Mihai  nu s-a ostenit deloc sa-si ascunda legaturile extraconjugale (a avut o fata cu Tudora din Targsor). Zamfira era stra-stra-stra-stra-strabunica Printului Charles.

Se pare ca Mircea cel Batran si-a ucis fratele mai mare pentru a ajunge la tron. Mircea avea o cohorta de ibovnice ocazionale, intrecandu-l chiar si pe Stefan cel Mare. Oficial, a avut doua sotii, doamnele Mara si Anca. A avut multi copii, care dupa moartea sa, s-au luptat pentru tron. Mircea nu il invinge pe Baiazid la Rovine, asa cum stim din istoria trucata, el sta doi ani in Transilvania, inchinandu-se regelui Sigismund de Luxemburg.

Vlad Tepes isi servea musafirii cu paine inmuiata in sangele dusmanilor sai. Trasul in teapa era aplicat cu precadere turcilor si celor ce abuzau de minori. De teama, oamenii erau atat de cinstiti, incat, la fantana,  se putea servi apa dintr-o cupa de aur, fara ca nimeni sa se gandeasca s-o fure. Se pare ca Vlad a fost supus unor abuzuri sexuale in copilarie, de catre Sultan. Se pare ca a fost casatorit de trei ori, insa adevarata sa dragoste a fost Katharina Siegel, o sasoaica din Brasov.

Celor care se simt atrasi de subiect, le recomand cu caldura acesta carte. Mie mi-a facut duminica mai frumoasa si mai interesanta. Spor la citit si voua !