Publicat în Ce-am mai citit

Citesc cu poftă cărțile despre diete

Nu știu alții cum sunt, dar eu iubesc nespus de mult teoria, mai ales atunci când vine vorba de diete. Știu o mulțime de lucruri despre lipide, carbohidrați, proteine, cum ar trebui să mănânc și de ce, din numeroasele cărți despre diete pe care le-am citit și cu care mi-am încărcat rafturile bibliotecii.

Știți care e cel mai greu lucru într-o dietă ? Să te ridici de la masă ! Să nu-ți pese că în jurul tău miroase a mici, ori că cei din preajma ta înfulecă shaorma cu de toate, stropită din belșug cu cola, să nu-ți facă cu ochiul niscaiva clătite cu dulceață de cireșe amare, ori o ciocolată belgiană ci să adulmeci cu poftă o frunză de salată verde ori un broccoli.

Ferice de cei cu metabolism rapid dar și de cei cu voință. Cunosc persoane care pleacă din casă când se pune masa, tocmai pentru a nu fi tentate să atenteze la bunătăți.

Argumentul cel mai puternic, pro schimbare, nu este nici pe departe cel estetic, ci ține de sănătate. După ce ai ajuns la o anumită vârstă îți dai seama că n-ai prea vrea să-ți petreci timpul rămas pe culoarele spitalelor pentru tot felul de probleme medicale.

Doctorul Vasi Rădulescu, în cartea, ”Dieta perfectă” asta a adus nou pentru mine, ideea de boală, ca consecință a mâncării nesănătoase. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri pe toți, nu ? Am regăsit ideile din carte și la doamna doctor Simona Tivadar, dar și la alți nutriționiști echilibrați și bine pregătiți din punct de vedere medical.

Nici nu băgăm de seamă când acul cântarului mai trece o liniuță și încă una și uite așa de la 70 la 80 nu-i decât un pas, apoi 90 vine firesc și unde merge 90, merge și suta. Am bifat toate aspectele negative enumerate în carte: alimente nesănătoase, lipsă de hidratare, mult stres, lipsă de mișcare și somn, consum de alimente sărate și dulci, sucuri acidulate consumate zilnic, precum și foarte multă pâine consumată la o masă.

”Nu avem nevoie de nicio dietă. Avem nevoie să ne hrănim rațional, zi de zi, fără excese”

Recomandările sunt cât de poate de simple și de bun simț:

  1. Scoaterea zahărului din alimentație. (Zahăr=grăsime în ficat și pe organe)
  2. A se consuma 1-2 felii de pâine integrală zilnic.
  3. Avem nevoie de 0,8 g proteină per kg. corp.
  4. Consumarea grăsimilor sănătoase (avocado, ulei de măsline)
  5. Hidratarea: cu 2-3 l. de apă, când e cald. Fără sucuri, de orice fel !
  6. Fără alcool.
  7. Mișcare moderată (dacă ai multe kg.) apoi din ce în ce mai rapidă.
  8. Somn 7-8 ore pe noapte, altfel totul e în zadar.

Grăsimea înseamnă risc crescut de:

  1. Ateroscleroză (depuneri de grăsimi pe vasele de sânge)
  2. Boli cardiovasculare de tipul anginei or a infarctului miocardic
  3. Diabet zaharat tip II
  4. Boli neurologice
  5. Cancer
  6. Dureri de spate și articulații din pricina greutății excesive.

Indicele de masă corporală se află împărțind numărul de kilograme la înălțimea în metri ridicată la pătrat.

Ex. Greutatea = 88 kg. Înălțimea =1,66 m Rezultă: IMC = 88/1,66×1,66 = 88/2,7556= 31, 9349 un IMC mai mare decât 30 indică obezitate. Un IMC mai mare decât 45 indică obezitate morbidă.

Circumferința abdomenului ne indică riscul cardiovascular. Valorile normale: 102 cm. la bărbat și 88 cm.la femei.

Un rol important în sănătatea organismului îl deține microbiomul sau flora intestinală. Perturbarea acesteia cu antibiotice ori cu alte tipuri de medicamente ori alimente duce la scăderea imunității și apariția depresiei.

Poți slăbi fără sport, dar nu poți slăbi dacă mănânci mult și nesănătos.

Cei care treceți pe-aici și ați reușit, primiți felicitările mele și poate ne dați și nouă un sfat din experiența voastră. Celor care au început să corecteze greșelile tinereții, multă baftă și voință, iar celor tineri, care cred că subiectul nu-i interesează, îi aștept aici peste câțiva ani.

Imaginea de copertă aparține site-ului descoperă.ro

Publicat în Ce-am mai citit

Cărțile doctorului Vasi Rădulescu

Am început anul 2022 cu lectura cărților scrise de domnul dr. Vasi Rădulescu, un tânăr medic cardiolog, îndrăgit de foarte multă lume, care și-a propus să combată sfaturile neavizate ale celor care, deși nu au studii medicale, își dau cu părerea despre diverse afecțiuni, recomandând tratamente care nu numai că nu sunt utile, dar pot face chiar mai rău.

Vă recomand să intrați pe site-ul: https://drvasiradulescu.ro/ și să comandați cartea ”Medicina Povestită pe înțelesul tuturor”, pe care domnul doctor o oferă gratuit tuturor celor care doresc să se informeze corect (plătiți doar taxele poștale).

Găsiți o mulțime de lucruri interesante despre inimă, diete, creier, probleme digestive, virusuri, antibiotice, creșterea copiilor, spuse pe înțelesul marelui public. Deși sunt unele chestiuni cu care nu rezonez în totalitate, recomand această lectură. Cartea e plină de sfaturi practice care, dacă ar fi urmate, am fi mult mai sănătoși și mai fericiți. Nu vreau să scriu mai multe, vă las s-o descoperiți singuri și de ce nu, să puneți în practică sfaturile citite.

O altă poveste de iubire

Dr. Vasi Rădulescu nu are o scriere sofisticată, ci mai degrabă sinceră și directă, așa cum îi stă bine unei persoane de formație reală. Nu trebuie să te chinui să descoperi sensul ascuns al vreunei fraze, pentru că totul este ”la vedere”, ci trebuie să ai o doză de empatie, pentru a putea rezona cu personajele.

Acest roman este unul cu elemente autobiografice. Autorul ne face cunoștință cu vecina Ana, cu pacienții din secția de cardiologie, dar și cu femeile care i-au marcat viața. Povestea lui, poate fi povestea oricui. Muncește mult, se epuizează, face atac de panică și rămâne cu un tinitus pe viață. Disciplinat, își face liste cu obiective pe termen mediu și lung, pe care le bifează cu succes de-a lungul timpului.

Dragă inimă

Ce-ar fi să putem comunica cu inima noastră ? Ce i-am spune ? Ce ne-ar spune ?

Un medic bun este atent nu numai la problema de sănătate a pacientului său, ci și la poveștile acestuia. La urma urmei, bolnavul este un om care are o familie, un trecut, o poveste de viață. Fie că este vorba despre o pacientă de 90 de ani cu cordul mărit, de unchiul Amon, mort de AVC din pricina țigărilor fumate, de o poștăriță care vrea să-și revadă grădina cu flori înainte de-a muri, toate aceste povești scot la lumină multă suferință și-ți răscolesc sufletul, mai ales dacă ai avut și tu oameni dragi în familie, care au suferit prin spitale. Bătrânețea vine cu multe neajunsuri și cu boli greu de suportat, așa cum vedem la bunicul Azi și soția lui Didi, căreia i s-a amputat piciorul din pricina unui cheag de sânge, la domnul Anton, un fost profesor universitar pe care băiatul său l-a dat afară din casă, trimițându-l la azil ori la domnul Reni, care trăia într-un bordei, lipsit de orice fel de condiții și la care uitarea se instalase cu succes. Întrebarea, ”oare îmi va simți cineva lipsa după moartea mea ?” chiar m-a pus serios pe gânduri. ”Un om moare cu adevărat atunci când nu se mai gândește nimeni la el.”

Cartea e ca un duș rece, te trezește și te zguduie în același timp, amintindu-ți să trăiești fiecare zi cu uimire, pentru că viața îți oferă lucruri incredibile: anotimpurile, animalele, o masă cu prietenii, cerul și multe altele de care e musai să te bucuri.

Să-ți pui o dorință

O carte greu de citit, pentru că e foarte multă suferință în fiecare pagină. Eu am fost în spitale de oncologie și am retrăit toată atmosfera de-acolo. E traumatizant.

Un copil de 13 ani internat pentru că suferea de o tumoră cerebrală, vedea o țestoasă de 399 ani, foarte înțeleaptă, care știa răspunsul la toate întrebările, ajutându-l să învingă în lupta cu cancerul. Toată atmosfera din oncologie e exact ca în carte. Citiți romanul doar dacă nu sunteți foarte sensibili, altfel o să sfârșiți în hohote de plâns.

Culorile uitării

”Ai nevoie de cădere pentru a aprecia nu înălțimea, ci nivelul de bază. Contrastul îți dă ocazia să apreciezi totul altfel. Când ai trecut prin suferințe felurite, poți ulterior să pui în tine recunoștință, umilință dulce, implicare dezinteresată, analiză profundă a lucrurilor veritabile, care contează cu adevărat în viață. Poți privi un om fără să-i arunci o etichetă, pentru că n-ai habar ce lupte se duc în el și cum stau lucrurile în esență, dincolo de aparența pe care ne-am obișnuit s-o îmbrățișăm atât de des, din păcate.

”Cea mai mare greșeală a omului, e solida lui părere că trăiește separat de toți ceilalți, că deține ”eul” lui pe care trebuie să-l plimbe prin lume, să-l cultive, într-o formă de egoism absurd. Suntem legați unul de altul sub semnul iubirii. Mergem înainte mână de mână, inimă lângă inimă, idee lângă idee. Dacă suntem capabili să simțim să acceptăm asta, orice firicel de răutate, invidie, mândrie se evaporă.”

Oamenii care se mențin activi, zâmbesc, se feresc de tulburări psihice, stau lângă alți oameni, au pasiuni pe care le cultivă și găsesc stimuli puternici pentru creier au de regulă un declin mai lent.

Am căutat filmul japonez Ikiru în regia lui Akira Kurasawa din 1952, dar nu l-am găsit. Dacă-l găsiți, dați-mi și mie un link, vă rog. Mulțumesc. Este povestea unui funcționar care află că are cancer gastric și din acel moment hotărăște să se bucure de timpul rămas, descoperind astfel viața adevărată.

În finalul cărții, este redată povestea bătrânului D, bătut în pasaj de către doi tineri, poveste ce a fost larg mediatizată la tv.

O să te tragă curentul

O carte care demontează miturile care circulă pe rețelele de socializare.

Iată doar câteva: dacă razi copilul în cap, nu-i crește părul mai des, morcovii nu fac vederea mai bună, nu există detoxifiere, dragostea nu durează trei ani și multe altele pe care vă las să le descoperiți singuri.

Despre inima ta

Este o carte care te învață totul despre inimă. Anatomie, fiziologie, bolile cele mai frecvent întâlnite și sfaturi pertinente despre cum să-ți îngrijești inima, ca ea să bată fericită până în ultimul moment.

Publicat în Ce-am mai citit, Moinesti

Ghid jurnalistic prin orașe uitate. Sulina Herculane Moinești

De curând am descoperit această carte, al cărui titlu mi-a dat de gândit. Este Moineștiul un oraș uitat ?

Primul sentiment a fost unul de revoltă. Sunt subiectivă când vine vorba de orașul meu, căci locuiesc aici de o jumătate de secol și pentru mine, ca de altfel pentru mulți locuitori ai urbei, Moineștiul e acasă și e viu.

Am lăsat lectura primelor două capitole pentru mai târziu și m-am oprit la ceea ce mă interesa în mod deosebit, pentru că ardeam de curiozitate să văd părerea unui jurnalist despre ”Dada City”, dar și ce imagini a surprins camera fotografei Ioana Cîrlig, de la publicația Scena9.

Am citit pe nerăsuflate cele câteva pagini scrise de domnul Ioan Coroamă, poet și student în primul an al Facultății de Filosofie din Iași, de câteva ori, tocmai pentru a mă putea rupe de subiectivism și a da deoparte sentimentul acela de patriotism local, care se încăpățâna să-mi întunece uzul rațiunii.

Autorul este ”ajutat” să cunoască Moineștiul, de către domnul Viorel Costea, cel care, în accepțiunea mea, este unul dintre cei mai buni cunoscători al urbei. Articolul este un amestec format din informațiile primite de la domnul Costea și impresiile personale ale autorului, care zăbovește aici doar câteva zile, căutând urmele poetului avangardist Tristan Tzara.

O să vă dau câteva citate din carte, la care să meditați și dumneavoastră. Precizez că domnul Ioan Coroamă a fost la Moinești în august 2020, în plină pandemie Covid 19, când nu doar moineștenii, ci toată omenirea era tristă și lipsită de speranță.

Întâia senzație pe care mi-a oferit-o Moineștiul, a fost aceea a unui oraș liniștit și trist.”

Moineștiul e mai curând un orășel de munte depopulat, îngrijit, într-un proces parcă etern de modernizare, dar fără să fie un reper real de interes turistic sau cultural.”

”Deși Moineștiul e cunoscut ca orașul lui Tzara, a cărui moștenire dadaistă a schimbat la față poezia lumii, în urbe nu există nicio casă memorială, niciun spațiu cultural unde ai putea să înțelegi mai bine arta lui și a avangardiștilor.”

”Senzația pe care mi-o oferă (Moineștiul) e aceea a unui spațiu nu foarte primitor cu tinerii, din moment ce viața socială a unui adolescent ar fi limitată doar la câteva parcuri și localuri ca loc de întâlnire. Mai curând este o zonă de retragere către o viață liniștită și lipsită de foarte multă agitație, dar chiar și așa n-ar fi cea mai bună soluție în fața altor așezări mai puțin sau chiar mai deloc urbanizate. ”

”Plec de aici cu senzația că orașul îl nedreptățește pe Tzara și nu-i oferă la schimb ceva real și că deși susține că luptă pentru salvarea rămășițelor de istorie evreiască, nu pare să fi reușit nici azi.”

Să nu credeți că autorul n-a văzut și ceva pozitiv. I-au plăcut (cel puțin așa am dedus eu) Complexul Parcul cu Pini, unde a fost cazat, Centrul Cultural Lira, Muzeul Răzeșilor Găzari, Monumentul DADA, de la intrarea în oraș și sculptura Cubul aleator din Parcul Băi.

De asemenea, se pomenește și de perioada în care rafinăriile din Moinești erau pe locul doi ca mărime în țară (anul 1890) căci se extrăgeau 6000 de tone de petrol anual. Tristan Tzara, al cărui tată a fost petrolist, spunea: ”Mlaștini de petrol / Din care răsar la amiază cămăși transpirate și galbene.”

Îmi place sau nu, realitatea arată așa cum a descris-o tânărul student. Nu știm să ne promovăm orașul și se așteaptă totul numai de la autoritățile locale. Nicio inițiativă privată. Tot ceea ce ține de Tristan Tzara e neînțeles de marea masă a moineștenilor. Am publicat zilele trecute un articol despre obiectivele turistice din Municipiul Moinești: Parcul Dada și iată reacțiile.

Fără schimbare în gândire, fără a conștientiza că Moineștiul ar putea deveni un reper pe harta turismului cultural, nu se va schima nimic. Poate la următoarea vizită a sa, autorul o să constate că a apărut un hotel și o bază de tratament, dar nimic mai mult.

Pentru cei care doresc să citească cartea, se poate procura de pe site-ul Scena9.ro, la un preț de 25 lei. Costul, cu tot cu serviciile de curierat se ridică la 37 lei.

Publicat în Ce-am mai citit

Dezrădăcinații de Adina Cristea Palada

Ceea ce vreau să vă povestesc în acest articol, nu e despre acest roman minunat, pe care-l puteți citi și singuri (îl găsiți în aproape toate librăriile mari: Cărturești, Humanitas, Librarium, Centrul de Librării București, pe platformele de distribuție de carte: Emag, Libris, Elefant, precum si pe site-ul direct al editurii: www.ecredu.ro ), ci despre ceea ce-am simțit citindu-l. Nu sunt critic literar, sunt un cititor care cunoaște o parte dintre personajele descrise în carte și care abia acum a aflat dramele din spatele unor zâmbete bine regizate, ori a unor răspunsuri scurte și evazive.

4 martie 1989 (să fie doar o simplă coincidență cu faptul că ziua și luna corespund cu cea a cutremurului din 1977 care a făcut mii de victime?)

Cuplul Nick si Anda reușește să plece din țară în scop turistic, cu o viză pe care a așteptat-o trei ani.

Deși cei născuți după 1989 n-au prins o oră de comunism, i-am auzit pe unii dintre ei spunând că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Asta îmi adună nori negri deasupra capului și mă face să mă simt neputincioasă, căci nu știu cum să-i conving că sunt într-o mare eroare.

Acest roman este, din acest punct de vedere, o radiografie a anilor în care, iată, așteptai trei ani o viză, pentru a putea vedea Franța sau orice altă țară. Și, atenție ! Nu oricine putea să primească viză. Trebuia să ai un dosar curat, să faci parte din P.C.R. și să te întorci destul de rapid în țară.

Ce știam eu despre Franța ? Foarte puține lucruri. Nu exista net, la televizor ni se spunea că doar în România e cel mai bine și mai frumos, la școală se învăța puțin și trunchiat despre celelalte țări, la cărți sau reviste nu aveam acces. Când auzeam că cineva pleacă din țară, nu înțelegeam de ce-o face, pentru că pur și simplu nu-mi închipuiam că în altă parte poate fi mai bine. Eram fericită ca o găină care se bucură de cei doi metri pătrați din jurul ei și căreia îi sunt suficiente puținele boabe aruncate de stăpân. Nu aveam cum să am viziune de vultur. Asta se dorea. Să nu ridici capul, să nu ieși din rând, să nu faci probleme nimănui, să fii mulțumit cu ce ți se dă. Din fericire, în decembrie 1989 eram elevă în ultimul an de liceu și n-am avut de-a face prea mult cu comuniștii. O să țin minte toată viața momentul în care, după căderea lui Ceaușescu, profesorul de istorie și cel de filozofie și-au cerut scuze pentru minciunile pe care au fost nevoiți să ni le predea. S-a vorbit mult timp despre faptul că directoarea de-atunci a liceului s-a încuiat în birou pentru a nu-și pierde postul. O parte dintre profesori și-au păstrat până în ziua de azi limba de lemn, care-i ajută în continuare să trăiască la fel de bine ca pe vremea când erau activiști model și ne intoxicau, punându-ne să ascultăm la difuzorul școlii toate congresele tovarășului. Un copil de muncitor nu putea fi mai bun, oricât de mult ar fi învățat și știut, decât unul al cărui părinți erau membri de partid.

Anda, vede pe o străduță din Paris atâtea alimente cât nu erau în toată capitala. Mănâncă cu poftă un kilogram de clementine, până i se face rău.  

Ei bine, da. Puteți să vă imaginați dragi nostalgici ai vremurilor pe care nu le-ați trăit că nu se găseau portocale decât când venea Moș Gerilă (Moș Crăciun nu exista !). Tata primea de la sindicat câteva portocale, o jucărie și câteva ciocolățele. Bananele erau o raritate, iar de rodii, kiwi, ananas și alte minuni care acum se găsesc în toate supermarketurile nici nu auzisem. Când mirosea a portocale știam că au venit sărbătorile. Și acum am rămas cu senzația asta.

Moineștenii găsesc în acest roman descrierea orașului vechi, cu case evreiești, atmosfera de la „Grădina Publică”, azi, „Parcul Tei”, oameni și locuri de odinioară. Aici, în târgul provincial al Moineștiului își are Anda rădăcinile. Niște rădăcini atât de puternice și de viguroase, încât au ajutat-o să reziste tuturor furtunilor. Se conecta aici telepatic și se încărca cu energie, curaj și multă putere. Glasul părinților încă se mai aude, pentru că ei trăiesc în amintirea multor localnici, fiind un model de cinste, corectitudine, bunătate, blândețe și devotament.

Anda trăiește drama mamei care și-a lăsat copilul de numai trei ani în grija bunicilor, fără să știe dacă-l va mai putea vedea vreodată.

Dacă s-ar fi reîntors în țară, ar fi ajuns la închisoare. Comuniștii nu glumeau cu asta. Orice încercare de-a evada într-o țară străină era aspru pedepsită. În plus, ajungeai bătaia lor de joc. În limitarea lor, comuniștii urau cu ardoare intelectualii, singurii care puteau să le facă probleme, pentru simplul fapt că gândeau. Nu existau telefoane mobile, internet sau alte metode de-a te vedea cu cei dragi. Telefoanele fixe și scrisorile erau urmărite și totul trebuia scris și vorbit codificat.

Bunica Aurora se ocupa de educația religioasă a celor doi copii

Bunica Aurora a trecut prin foarte multe necazuri: i-a murit soțul lăsând-o cu un copil mic, apoi a rămas fără avere, dar asta n-a făcut-o să renunțe la credință. Pe timpul comuniștilor nu exista educație religioasă, ba chiar erai privit cu ironie dacă erai văzut intrând într-o biserică și puteai să ai probleme la școală ori la serviciu. Bunicile au ținut vie flacăra credinței, altfel, bisericile ar fi fost dărâmate una câte una, iar preoții care nu se supuneau sistemului, ar fi fost trimiși la închisoare. Bunica Aurora e un personaj foarte important, modelul Andei, cea care o sprijină în cele mai grele momente.

Lupta pentru supraviețuire și sistemul de ascultare al mașinăriei comuniste

Pentru cei care au uitat (și observ că sunt foarte mulți), magazinele erau aproape goale. Alimentele de bază: pâine, zahăr, ulei, făină, se dădeau raționalizat, pe baza unui tichet, în funcție de numărul de persoane din familie. Ca să prinzi ceva de mâncare trebuia să te trezești la 4 dimineața și să stai la coadă. Oamenii se îmbulzeau la orice, călcându-i în picioare, la propriu, pe semenii lor. În timpul ăsta, securiștii erau peste tot, așa că nu puteai să te plângi de nimic. Urechile sistemului erau în fiecare casă, prin implantare de microfoane în locuri bine ascunse, sau prin trimiterea în vizită a unui vecin turnător.

Vă invit să citiți romanul, o să descoperiți amintiri din copilăria autoarei, care vă vor aduce zâmbetul pe buze, dar și pasaje dureroase, din care aveți de învățat. Viața în străinătate nu e așa ușoară, nu ești primit cu brațele deschise și trebuie să le demonstrezi tuturor că eși foarte bun, pentru a fi acceptat și respectat.

Publicat în Ce-am mai citit, De toate adunate

Charisma. Cum să faci o impresie puternică și durabilă de Andrew Leigh

Pentru că e primul articol din 2021, tuturor cititorilor acestui blog, vă doresc sănătate, bucurii, împlinirea tuturor dorințelor, creativitate și de ce nu, să fiți charismatici.

Eu mi-am propus ca în 2021 să fac mai multă mișcare, să schimb câte ceva în obiceiurile alimentare și să citesc mai mult, așa încât blogul o să rămână în plan secund. Voi scrie mai rar (nu că până acum aș fi scris foarte des), dar voi scrie.

Am descoperit că am în bibliotecă destule cărți necitite sau care așteaptă să le invit din nou la vals, așa că, prima lectură din acest an a fost cartea lui  Andrew Leigh: Charisma. Cum să faci o impresie puternică și durabilă.

Cred că nu există om căruia să nu-i placă să fie charismatic, adică să poată influența mulțimea din jurul său prin farmec personal și prestigiu. E foarte ușor atunci când ești dotat de la natură cu așa ceva, dar Andrew Leigh ne arată cum să învățăm să devenim charismatici și ne explică pas cu pas cum s-o facem, oferindu-ne o mulțime de exerciții practice. Nu e simplu. Charisma e o chestiune destul de greu de obținut, pentru că include o mulțime de aspecte. Însă, dacă ai un scop foarte bine definit, cum ar fi obținerea unui anumit job, merită să lucrezi la asta.

Cel mai important e să fii tu însuți. Dacă încerci să pari ceea ce nu ești, oamenii din jur își vor da seama imediat și te vor taxa.

Trebuie să corectezi (dacă este cazul) unele aspecte privitoare la fluența discursului, încredere în propria persoană, prezența în cadrul unei discuții, curajul de-a spune ce gândești, ținuta și nu în ultimul rând trebuie ca cei din jur să te perceapă ca pe o ființă autentică și pasionată de ceea ce spune și face. Fiecare dintre aceste aspecte e foarte important și doar împreună alcătuiesc personajul charismatic care-ți dorești să devii.

Dacă pentru obținerea scopului tău, ai nevoie de charismă, atunci, această carte va fi un ghid practic și util.

Sursă foto:  http:/ /danblackonleadership.info/archives/7068

Publicat în Activitati culturale, Ce-am mai citit, Moinesti

Lansare de carte în Moineşti: „Dezrădăcinaţii” de Adina Cristea Palada

Nu-i aşa că după atâta vid cultural iscat de pandemia de Covid, simţiţi nevoia de ceva care să vă mângâie sufletele, să vă scoată din starea nedefinită în care vă găsiţi ?

Ei bine, am o veste bună pentru toţi iubitorii de lectură: vineri, 04 septembrie 2020, la orele 17.30, în parcul Orizont (de pe dealul Osoiu) va avea loc lansarea romanului în două volume, „Dezrădăcinaţii” al scriitoarei moineştence Adina Cristea Palada, publicat la editura „Cartea Românească Educaţional”.

În cele două volume: „Unde eşti, mamă?” şi „Am învins!” veţi putea citi povestea de viaţă a autoarei, nuanţată pe alocuri de talentul sciitoricesc, drumul zbuciumat până la reuşita deplină, presărat cu amintiri frumoase dar şi înnegurat de umbrele întunecate ale trecutului. E romanul unei vieţi trăite uneori pe muchie de cuţit, e experienţa omului care învinge prin forţe proprii, care demontează mituri şi schimbă mentalităţile unor cetăţeni străini despre români si România.

E un roman în care mulţi dintre cei plecaţi în căutarea unei vieţi decente înainte de 1989 o să vă regăsiţi, aşa cum ne vom regăsi toţi cei care am trăit în întuneric atâţia ani. Amintirile frumoase legate de familie sunt izvorul de apă vie care au ţinut-o în viaţă şi au călăuzit-o pe drumul împlinirii. E un roman document, pe care generaţia tânără ar fi bine să-l citească, pentru a afla adevărul despre cum era înainte de revoluţie.

Cei care vor să afle reţeta succesului real, sunt aşteptaţi s-o cunoască şi s-o asculte pe scriitoarea Adina Cristea Palada, vineri, orele 17,30 în parcul de pe dealul Osoiu din Moineşti.

Adina Cristea Palada este fiica domnului doctor Cristea Petru, de care orice moineştean trecut de jumătatea vieţii îşi aminteşte cu mare drag.

P. S. În cazul în care timpul este nefavorabil, acțiunea se mută la Centrul Cultural „Lira”.

Publicat în Ce-am mai citit

Toţi oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir

Am lăsat cartea din mână târziu, după miezul nopţii, sperând că somnul mă va cuprinde pe dată. N-a fost să fie aşa. M-am tot gândit la personajul principal al acestei cărţi, la Raimond Fosca, care a ales nemurirea. Oare câţi dintre noi ar alege-o, de-ar fi posibil ? Dacă vi s-ar oferi o substanţă magică prin care să obţineţi tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, aţi bea-o până la ultima picătură ? V-aţi gândi vreo clipă că v-a trebui să suportaţi durerea de-a rămâne mereu singur, văzându-i pe toţi cei dragi cum se sting, unul câte unul ? De câte sute de ori aţi putea s-o luaţi de la capăt, trăind alte vremuri şi fiind mereu înconjurat de necunoscuţi ?

Nemurirea e grea şi personajul nostru ştie asta. De fapt, cartea e despre cele câteva sute de ani din viaţa sa (600), povestiţi unei actriţe, care crezându-l nebun, încearcă să-l salveze pentru a se mândri că a fost iubită de un tip care v-a trăi veşnic.

Fosca s-a născut în 1279, a condus un oraş, o ţară şi apoi un imperiu. S-a ocupat de ştiinţă, a făcut revoluţii, apoi, a dormit timp de 60 de ani şi un timp l-a petrecut în ospiciu. Sătul de efemeritatea lucrurilor şi de dorinţele nechibzuite ale oamenilor, are micile lui momente de fericire, atunci când se agaţă de idealurile oamenilor din jurul său. Descoperă că secretul fericirii constă în a-i ajuta pe ceilalţi şi a face totul cu plăcere şi pasiune.

Vă invit la lectură şi la introspecţie.

Publicat în Ce-am mai citit

Petru Frăsilă: Presa, vremurile şi politica

Dintre cărţile pe care domnul Petru Frăsilă le-a adus la Moineşti, de Ziua Culturii Naţionale, mi-a făcut cu ochiul, „Presa, Vremurile şi Politica”.

Am achiziţionat-o pentru că e o carte nouă, apărută în anul 2019 şi pentru că mi-am dorit să ştiu mai multe despre cum a reuşit să menţină domnia sa o televiziune atâta timp, deşi nu promovează vedete de doi lei, ci face emisiuni culturale, cu invitaţi din mediul academic, ori cu oameni simpli, dar care au ceva valoros de zis.

Domnul Petru Frăsilă este un jurnalist care face disocierea între persoana publică şi om, cu datele sale personale, care promovează valorile locale, regionale, naţionale fără să sufoce telespectatorii cu ştiri negative, care nu caută decât să afle părerile invitaţilor. Vede televiziunea, ca pe oglinda poporului, ca pe un martor al vremurilor, asumându-şi menirea de-a forma şi educa privitorii.

„Prin emisiunile dialog pe care le-am filmat de-a lungul anilor, am năzuit să conturez fotografia, portretul şi, de ce nu, „icoana” invitaţilor mei, de vreme ce fotografia surprinde un moment, portretul o trăsătură de caracter, iar icoana o sclipire a spiritului.”

„Am încercat să văd partea bună, partea plină a paharului în toate, nu pentru că toate sunt bune, ci pentru că am căutat argumentul pentru care merită să trăim.”  

În carte, sunt şaisprezece interviuri cu oameni din audiovizual, jurnalişti, scriitori, oameni de afaceri sau pur şi simplu prieteni de-ai autorului.

Am aflat despre istoria apariţiei primelor posturi de radio şi tv din ţară şi din Iaşi.

Radio Unifan, apare la 20 mai 1990, primul post privat, care emitea de la Universitate.

Soti TV, primul post privat finaţat de Soros, a urmat Tele 7 (cu Radu Coşarcă), Antena 1 (Florin Brătescu), Canal 33, care se va numi PRO TV.

Din 2004, apar televiziunile de ştiri: Relitatea TV (Silviu Prigoană), Antena 3.  Realitatea TV se rupe în România TV şi B1 TV (Radu Morar), apoi vine din urmă Digi 24.

Mi-a făcut plăcere să citesc despre presa ieşeană, pe care o citeam cu nesaţ după 1989, ziarele „Opinia”,  „24 Ore”, „Monitorul”.  În 1991, odată cu TVR Iaşi a apărut Soti Iaşi (Tele M), iar din căminul studenţesc T17, emitea radio Hit, care se auzea în toate camerele studenţilor. Domnul Daniel Condurache, e de părere că: ” Viitorul presei este cel care va ţine cont în mod fundamental  de natura fiinţei umane, de esenţa ei, şi cred că vedetele care vor reuşi în final vor fi nu neapărat influencerii de pe Instagram sau de pe alte reţele de socializare, ci cei care vor şti că, până la urmă, indiferent de suport, e vorba de comunicare umană, şi atunci tipul acela de căldură şi sensibilitate va câştiga întotdeauna.”

E o lectură interesantă, în special pentru cei care doresc să afle mai multe despre evoluţia presei din România (la treizeci de ani de la Revoluţie) şi de modul în care aceasta se raportează la realităţile cotidiene.

Povestea jurnalistului Petru Frăsilă, cel care a pătimit din pricina unui baron local de Piatra Neamţ, fiindu-i ameninţată viaţa lui şi a familiei, confiscândui-se afacerile în televiziune, s-a rezolvat la CEDO şi e un episod care vă va da de gândit.

Publicat în Ce-am mai citit

Relaţia de cuplu, între mitul literar şi realitatea cotidiană

Zilele trecute am primit o carte cadou, pentru care doresc să le mulţumesc atât organizatorilor concursului de creativitate blogosferică, SuperBlog cât şi membrilor familiei scriitoarei Sidonia Drăguşanu, care s-au decis să facă cunoscută opera acestei minunate povestitoare şi generaţiei actuale.

Mărturisesc că până la citirea cărţii: Jurnalul Aurorei Serafim, n-am auzit de Sidonia Drăguşanu, însă felul ei de-a scrie m-a captivat de la primul capitol. M-am regăsit în personajul principal feminin, cu toată fiinţa mea. Am iubit-o pe Aurora de la prima pagină şi m-am bucurat c-am lăsat-o fericită.

Sidonia a fost o atentă observatoare a relaţiilor de cuplu, pe care le-a descris în operele sale cu multă graţie, fără a folosi limbajul trivial pe care-l regăsim uneori în lecturile contemporane. Deşi, femeia în literarura interbelică, ocupă un rol însemnat, scrierile doamnei Draguşanu emană prin fiecare por, o mare doză de feminism.

„Îmbibată de un sentimentalism şi de un subiectivism mic-burghez”, educatoarea Aurora Serafim, este un personaj care ar trebui luat drept model de corectitudine, cinste, devotament şi iubire, de către generaţia actuală. Relaţia ei cu Ştefan, a eşuat din pricină că nu avea nimic în comun cu el, poate doar dragostea pentru pictură. Aproape toate femeile ascund în trecutul lor câte un Ştefan, chiar şi eu !  Apărut pe fondul unui vid interior, a unei penurii sentimentale, Ştefanul adulmecă victima de la distanţă şi nu se lasă până n-o devorează, ca mai apoi s-o părăsească, fără nici cea mai mică urmă de regret.

Urmează nopţile de nesomn, în care-ţi faci procese de conştiinţă, te învinovăţeşti, plângi, suferi, te deteşti (tot tu, victima !) în timp ce el se consolează în cearşafurile următoarei prăzi (poate chiar cea mai bună prietenă a ta), pe care o ochise cu mult timp înainte ca tu să-ţi dai seama. De altfel, tu, fiind cu adevărat îndrăgostită nici nu vedeai evidenţa, chiar dacă ţi se aduceau dovezi, tu vedeai doar strălucirea rozului.

Aurora e demnă, aşa cum ar trebui să fie toate femeile şi nu aleargă după Ştefan, nu-l imploră să se întoarcă, nu se coboară la nivelul lui, folosind aceeaşi armă de răzbunare. Ea se retrage în colţul ei, ca un câine bătut, lingându-şi rănile sufletului şi face terapie prin muncă, dedicându-se în totalitate lucrului cu cei mici. Aşa am procedat şi eu cu Ştefanul meu, l-am lăsat să plece pe drumul lui şi eu m-am perfecţionat în munca mea.  Abia când s-a îndepărtat suficient de mult, am văzut lucrurile clar şi am realizat că, undeva, acolo sus, cineva m-a iubit şi m-a ocrotit, ferindu-mă de un  personaj fără caracter şi moralitate.

Aurora întâlneşte adevărata dragoste, în persoana doctorului Horia Mihail Sasu, un om integru, pasionat de munca sa, un om care ştie să asculte, să mângâie, să dăruiască. Cu Horia se simte bine, au discuţii interesante şi amândoi au mare grijă de Nina, pe care o vor creşte împreună. Horia o iubeşte pe Aurora aşa cum e, fără poleială, pentru că a văzut lumina din sufletul ei curat şi o ajută să-şi depăşească teama de-a se mai lăsa iubită.

Cred că, într-un final, fiecare femeie corectă, îşi primeşte partea de fericire pe care o merită. O fericire care nu se bazează pe niciun factor extern, ci vine din adâncul fiinţei, fericirea aceea pură, pe care o descriu filozofii.

Jurnalul abundă în personaje interesante. Lavinia, e cu certitudine, unul dintre ele. E plină lumea de Lavinii ! Femei cu ambalaj exterior frumos, făcute parcă pentru a seduce, însă lipsite total de moralitate şi scrupule. Cinică, falsă, neruşinată, Lavinia calcă pe cadavre atunci când  în joc e interesul ei. Tot ce contează pentru ea sunt banii, hainele, bijuteriile şi prezenţa unui bărbat important agăţat de braţul ei.  Pentru Lavinia, munca este degradantă şi umilitoare, sub nivelul ei. Ea a urmat oarecum modelul părinţilor săi, Gena şi Sergiu Gorcea, care s-au căsătorit din interes, având o relaţie „îngheţat de politicoasă”, fără să se iubească. Cunoaştem şi astăzi, o mulţime de cupluri, care deşi nu au nimic în comun, s-au căsătorit din interes. În majoritatea cazurilor, femeia cu bani, neputând atrage altfel bărbaţii, le flutură teancul de euro pe sub nas şi aceştia consimt o căsătorie de compromis, însă fără a se implica nicio secundă sentimental sau emoţional. De cele mai multe ori, stau cu ele până le toacă averea, după care le părăsesc, lăsându-le în mizerie.

Inginerul Liviu Runcan, tată a doi băieţi gemeni (Noni şi Duţu), e o figură interesantă. Cu toate astea, nu mi-ar fi plăcut să rămână cu Aurora, nu se potriveau. El, mi s-a părut cam repezit şi superficial, ba uneori chiar ilogic (n-am înţeles de ce a ascuns tabloul răposatei sale soţii într-un sertar, spunându-le copiilor că n-au mamă), total în contrast cu firea calmă şi raţională a Aurorei. Băieţii, în schimb, sunt minunaţi.

Un alt cuplu frumos descris în această carte, care mi-a amintit oarecum de cel al părinţilor mei, este cuplul bunicilor Aurorei, cei care au avut grijă de ea. Oameni simpli, modeşti, cu suflet bun şi oneşti, lucrau din greu pentru fiecare bănuţ, economisind cu anevoie câte ceva. Nu-şi permiteau prea multe, se iubeau şi-şi ajungeau unul altuia, străduindu-se ca Aurorei să nu-i lipsească strictul necesar.

Diferenţa dintre bunicii Aurorei şi personajele care aveau grijă de Nina, este incomensurabilă. Neacşu şi Sevastiţa au un aprozar unde-şi petrec majoritatea timpului. În afară de-a face bani, nu cred să-i mai intereseze ceva. Sunt indiferenţi cu cea mică, despre care aflăm că, de fapt, e nepoata lui Neacşu, provenită dintr-o escapadă a fiului său. Sunt ursuzi, morocănoşi, gata oricând de-a trece la scandal, dacă cineva ar încerca să-i acuze de ceva.

Am trecut în revistă câteva dintre cuplurile urmărite în acest jurnal. Sunt atât de actuale, de prezente în viaţa noastră contemporană, de ai impresia că jurnalul a fost scris ieri. E aproape imposibil să nu cunoşti, în viaţa de zi cu zi, personaje asemănătoare cu cele descrise atât de maiestuos de către Sidonia Draguşanu.

Eu m-am identificat cu Aurora. Dar tu, cititorule, cu cine te-ai identificat  ?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Ce-am mai citit

Misterul regelui. Despre scris – Stephen King

Mi-am planificat de multă vreme să citesc cartea lui Stephen King, crezând că doar simpla ei  lectură mă va transforma într-o scriitoare de succes. Glumesc, desigur !  🙂

Şi totuşi, pentru cei care se îndeletnicesc cu scrisul, fie şi numai ca hobby, e o carte interesantă, cu sfaturi pertinente. O puteţi descărca gratuit de pe net.

King e de părere că pentru a scrie, trebuie să te retragi într-un loc unde să fii doar tu şi muza, fără televizor, fără net. Nu există un depozit de idei, ele par să vină din nimic. Îţi cad în poală din senin. Datoria ta e să le recunoşti, atunci când se arată. Aşadar nu există o reţetă, ca la prăjituri, de exemplu. Ideile, conexiunile dintre ele, îţi vin sau nu. Scrisul e telepatie, iar cărţile au caracterul de a fi magii portabile.

Din trusa cu scule a unui scriitor nu trebuie să lipsească:  vocabularul, gramatica, forma şi stilul.

„Dacă vreţi să fiţi scriitori, trebuie să faceţi două lucruri mai presus de toate: citiţi mult şi scrieţi mult. Nu cunosc niciun mod de a ocoli aceste două lucruri, nici-o scurtătură”. 

Aşadar, lectura este centrul creativ al vieţii unui scriitor. Nu trebuie să vă lipsească o carte din geantă. Sunt momente în care ai timpi morţi şi atunci poţi citi fragmente din cartea pe care o porţi cu tine.

Ideile vin când nici nu te-aştepţi. Să fii pregătit cu ceva de scris şi o bucată de hârtie, să le notezi repede, altfel, se duc de unde-au venit.

Găsiţi exemple despre cum să faci o descriere bună, o naraţiune ori un dialog. Primiţi şi ceva teme pentru acasă 🙂

V-o recomand, doar dacă scrisul face parte din pasiunile voastre.