Publicat în Ce-am mai citit, Spring Superblog 2019

Relaţia de cuplu, între mitul literar şi realitatea cotidiană

Zilele trecute am primit o carte cadou, pentru care doresc să le mulţumesc atât organizatorilor concursului de creativitate blogosferică, SuperBlog cât şi membrilor familiei scriitoarei Sidonia Drăguşanu, care s-au decis să facă cunoscută opera acestei minunate povestitoare şi generaţiei actuale.

Mărturisesc că până la citirea cărţii: Jurnalul Aurorei Serafim, n-am auzit de Sidonia Drăguşanu, însă felul ei de-a scrie m-a captivat de la primul capitol. M-am regăsit în personajul principal feminin, cu toată fiinţa mea. Am iubit-o pe Aurora de la prima pagină şi m-am bucurat c-am lăsat-o fericită.

Sidonia a fost o atentă observatoare a relaţiilor de cuplu, pe care le-a descris în operele sale cu multă graţie, fără a folosi limbajul trivial pe care-l regăsim uneori în lecturile contemporane. Deşi, femeia în literarura interbelică, ocupă un rol însemnat, scrierile doamnei Draguşanu emană prin fiecare por, o mare doză de feminism.

„Îmbibată de un sentimentalism şi de un subiectivism mic-burghez”, educatoarea Aurora Serafim, este un personaj care ar trebui luat drept model de corectitudine, cinste, devotament şi iubire, de către generaţia actuală. Relaţia ei cu Ştefan, a eşuat din pricină că nu avea nimic în comun cu el, poate doar dragostea pentru pictură. Aproape toate femeile ascund în trecutul lor câte un Ştefan, chiar şi eu !  Apărut pe fondul unui vid interior, a unei penurii sentimentale, Ştefanul adulmecă victima de la distanţă şi nu se lasă până n-o devorează, ca mai apoi s-o părăsească, fără nici cea mai mică urmă de regret.

Urmează nopţile de nesomn, în care-ţi faci procese de conştiinţă, te învinovăţeşti, plângi, suferi, te deteşti (tot tu, victima !) în timp ce el se consolează în cearşafurile următoarei prăzi (poate chiar cea mai bună prietenă a ta), pe care o ochise cu mult timp înainte ca tu să-ţi dai seama. De altfel, tu, fiind cu adevărat îndrăgostită nici nu vedeai evidenţa, chiar dacă ţi se aduceau dovezi, tu vedeai doar strălucirea rozului.

Aurora e demnă, aşa cum ar trebui să fie toate femeile şi nu aleargă după Ştefan, nu-l imploră să se întoarcă, nu se coboară la nivelul lui, folosind aceeaşi armă de răzbunare. Ea se retrage în colţul ei, ca un câine bătut, lingându-şi rănile sufletului şi face terapie prin muncă, dedicându-se în totalitate lucrului cu cei mici. Aşa am procedat şi eu cu Ştefanul meu, l-am lăsat să plece pe drumul lui şi eu m-am perfecţionat în munca mea.  Abia când s-a îndepărtat suficient de mult, am văzut lucrurile clar şi am realizat că, undeva, acolo sus, cineva m-a iubit şi m-a ocrotit, ferindu-mă de un  personaj fără caracter şi moralitate.

Aurora întâlneşte adevărata dragoste, în persoana doctorului Horia Mihail Sasu, un om integru, pasionat de munca sa, un om care ştie să asculte, să mângâie, să dăruiască. Cu Horia se simte bine, au discuţii interesante şi amândoi au mare grijă de Nina, pe care o vor creşte împreună. Horia o iubeşte pe Aurora aşa cum e, fără poleială, pentru că a văzut lumina din sufletul ei curat şi o ajută să-şi depăşească teama de-a se mai lăsa iubită.

Cred că, într-un final, fiecare femeie corectă, îşi primeşte partea de fericire pe care o merită. O fericire care nu se bazează pe niciun factor extern, ci vine din adâncul fiinţei, fericirea aceea pură, pe care o descriu filozofii.

Jurnalul abundă în personaje interesante. Lavinia, e cu certitudine, unul dintre ele. E plină lumea de Lavinii ! Femei cu ambalaj exterior frumos, făcute parcă pentru a seduce, însă lipsite total de moralitate şi scrupule. Cinică, falsă, neruşinată, Lavinia calcă pe cadavre atunci când  în joc e interesul ei. Tot ce contează pentru ea sunt banii, hainele, bijuteriile şi prezenţa unui bărbat important agăţat de braţul ei.  Pentru Lavinia, munca este degradantă şi umilitoare, sub nivelul ei. Ea a urmat oarecum modelul părinţilor săi, Gena şi Sergiu Gorcea, care s-au căsătorit din interes, având o relaţie „îngheţat de politicoasă”, fără să se iubească. Cunoaştem şi astăzi, o mulţime de cupluri, care deşi nu au nimic în comun, s-au căsătorit din interes. În majoritatea cazurilor, femeia cu bani, neputând atrage altfel bărbaţii, le flutură teancul de euro pe sub nas şi aceştia consimt o căsătorie de compromis, însă fără a se implica nicio secundă sentimental sau emoţional. De cele mai multe ori, stau cu ele până le toacă averea, după care le părăsesc, lăsându-le în mizerie.

Inginerul Liviu Runcan, tată a doi băieţi gemeni (Noni şi Duţu), e o figură interesantă. Cu toate astea, nu mi-ar fi plăcut să rămână cu Aurora, nu se potriveau. El, mi s-a părut cam repezit şi superficial, ba uneori chiar ilogic (n-am înţeles de ce a ascuns tabloul răposatei sale soţii într-un sertar, spunându-le copiilor că n-au mamă), total în contrast cu firea calmă şi raţională a Aurorei. Băieţii, în schimb, sunt minunaţi.

Un alt cuplu frumos descris în această carte, care mi-a amintit oarecum de cel al părinţilor mei, este cuplul bunicilor Aurorei, cei care au avut grijă de ea. Oameni simpli, modeşti, cu suflet bun şi oneşti, lucrau din greu pentru fiecare bănuţ, economisind cu anevoie câte ceva. Nu-şi permiteau prea multe, se iubeau şi-şi ajungeau unul altuia, străduindu-se ca Aurorei să nu-i lipsească strictul necesar.

Diferenţa dintre bunicii Aurorei şi personajele care aveau grijă de Nina, este incomensurabilă. Neacşu şi Sevastiţa au un aprozar unde-şi petrec majoritatea timpului. În afară de-a face bani, nu cred să-i mai intereseze ceva. Sunt indiferenţi cu cea mică, despre care aflăm că, de fapt, e nepoata lui Neacşu, provenită dintr-o escapadă a fiului său. Sunt ursuzi, morocănoşi, gata oricând de-a trece la scandal, dacă cineva ar încerca să-i acuze de ceva.

Am trecut în revistă câteva dintre cuplurile urmărite în acest jurnal. Sunt atât de actuale, de prezente în viaţa noastră contemporană, de ai impresia că jurnalul a fost scris ieri. E aproape imposibil să nu cunoşti, în viaţa de zi cu zi, personaje asemănătoare cu cele descrise atât de maiestuos de către Sidonia Draguşanu.

Eu m-am identificat cu Aurora. Dar tu, cititorule, cu cine te-ai identificat  ?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2019

Recunoştinţă

Au trecut trei ani de-atunci, dar parcă-ar fi fost ieri, atât de mult m-a marcat întâmplarea pe care vă voi istorisi-o acum. E o poveste tristă, însă trebuie să fim cu toţii de acord că uneori viaţa ne mai oferă şi necazuri.

Vine o zi când, vrem sau nu, ne despărţim de cei dragi pentru totdeauna. Deşi ştim că aşa e normal, că asta se întâmplă de când e lumea şi pământul, refuzăm să acceptăm, atunci când ni se întâmplă nouă.  Când medicul neurochirurg m-a cheamat în cabinet şi mi-a transmis că trebuie să mă pregătesc pentru ce-i mai rău, fiindcă tatăl meu mai are de trăit doar trei luni, am simţit cum un fulger m-a străpuns din creştet până-n tălpi. Doar pe el îl mai aveam, pe mama o pierdusem cu mulţi ani în urmă şi între noi exista o legătură foarte puternică. RMN-ul acela blestemat a scos la iveală o tumoră malignă, care s-a extins galopant, în ciuda tuturor iradiaţiilor făcute de medicul oncolog. Am ieşit din cabinet clătinându-mă şi fără pic de glas. Ştiţi, medicii neurochirurgi nu au timp să te consoleze, îţi dau vestea scurt, fără menajamente, după care te invită afară, pentru că sunt ocupaţi.

Tata mă aştepta pe hol. Ce să-i spun ? Cum să reacţionez, când mie îmi venea să urlu de durere ? Pe moment, i-am spus că o să mă duc cu CD-ul şi la un alt medic. A primit o reţetă cu câteva medicamente care să-i mai calmeze durerile, care începuseră a-şi face simţite prezenţa. Am mers împreună la farmacie şi am luat-o. Era 1 iunie.

Săptămâna următoare l-am internat la Iasi, pentru şedinţele de iradiere, în care îmi pusesem mari speranţe. I-au făcut o ultimă fotografie.  În câteva săptămâni situaţia lui s-a înrăutăţit considerabil. Mi-au dat o salvare şi l-am adus acasă. Am plâns amândoi. Ştiam că e sfârşitul, dar parcă tot ne mai agăţam de ceva.

Durerile deveniseră din ce în ce mai mari şi nu se mai putea da jos din pat. Mânca puţin şi dormea mult, poate şi din pricina tratamentului cu morfină pe care i-l făceam, pentru că toate asistentele medicale pe care le-am rugat să vină, m-au refuzat, pe motiv că nu vin la muribunzi, le deprimă vederea acestora.

Am rugat atunci pe foarte multă lume să mă ajute. Am căutat pe internet soluţii, dar nimeni, absolut nimeni nu mi-a întins o mână de ajutor. Alergam între servici şi casă, iar nopţile îi vegheam respiraţia.

Într-o zi, i-a fost atât de rău, încât am chemat salvarea şi l-am dus la spital. Aici l-a preluat o doamnă doctor care, făcândui-se milă de mine, l-a oprit la secţia de îngrijiri paleative. Mi-a spus că nu are voie să-l ţină mai mult de două săptămâni, deşi nu crede că v-a mai rezista decât câteva zile.

Îmi venea să-i mulţumesc în genunchi, sărutându-i mâinile. A fost singura persoană care m-a ajutat în acele momente deosebit de dificile. Datorită ei, tatăl meu şi-a trăit ultima săptâmână din viaţă demn. I s-a pus oxigen, i s-a făcut tratamentul cu morfină aşa cum trebuia, iar eu şi soţul meu, eram mai mult la spital decât acasă.

Vă mulţumesc, doamnă doctor C.M. !  

Nu ştiu ce dar material ar exprima cel mai bine recunoştinţa mea. Pentru un astfel de gest, orice şi oricât mi se pare prea puţin.  Dar, pentru că ne pregătim pentru o mare sărbătoare creştină, am căutat pe site-ul  Borealy.ro, în categoria „Cadouri de Paşte„. M-am oprit la icoana „Fecioara Maria şi Iisus”, placată cu aur, lucrată de maeştrii brandului de top spaniol Credan.

Cred că doamnei doctor o să-i placă şi cu siguranţă o va păstra în cabinetul dumneaei. O plăcuţă pe care să scrie doar  „Vă mulţumesc !” e suficientă. Uneori, prea multe cuvinte nu reuşesc să spună atât de multe, ca un simplu mulţumesc.

Un dar pe care l-am găsit la „Cadouri pentru doctor” şi care o să completeze foarte bine icoana, este o decoraţiune placată cu argint, reprezentând un îngeraş cu un porumbel în mână, realizat cu mare măiestrie în Italia, de către artiştii de la Chinelli.

Prin acest dar, doresc să-i transmit doamnei doctor, că ea însăşi este un înger, ce ţine în mâinile sale sufletele oamenilor aflaţi în suferinţă.

Deşi, în august anul acesta se vor face trei ani de la întâmplarea pe care tocmai v-am povestiti-o, încă mi-e greu să vorbesc despre asta şi încă mi se umplu ochii de lacrimi, aşa încât prefer să închei acest articol aici şi să ascultăm pentru câteva clipe, liniştea universului.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2019

Student în Bucureşti

Doru, băiatul lu’ nea Ion, de la etajul II, a intrat la facultate. Bucurie mare, ce mai ! Pe tanti Maria n-o mai ajungi cu prăjina la nas, aşa de mândră e. A intrat Doru al ei la Politehnică, pe locurile fără taxă. Mâine-poimâne va ajunge inginer constructor şi, cine ştie, poate că se întoarce în oraş, că e mare nevoie să se construiască locuinţe pentru tineri.

Problema e că n-a prins cazare în cămin şi vecinii noştri sunt disperaţi. Au citit ei, în Gândul, câţi bani dau pe chirii studenţii din marile centre universitare şi s-au îngrozit. De unde să facă ei rost de 700-800 Euro pe lună numai pentru chirie ?

Cristina, contabila de la parter, le-a dat să citească un articol din Ziarul Financiar, de unde au aflat că în zona Grozăveşti-Politehnică, chiria garsonierelor variază între 250 şi 290 de euro. Le-a mai venit inima la loc, deşi, pentru ei, chiar şi suma asta era uriaşă. Ion şi Maria sunt oameni simpli, care câştigă împreună 5000 lei, dar îşi iubesc atât de mult copilul, încât ar fi în stare să-i dea lui 4000 lei, iar ei să trăiască cu o mie. Am auzit-o de multe ori pe tanti Maria zicând că vrea ca Doru să poată face o şcoală mai înaltă, să ajungă domn, nu un simplu muncitor ca ea sau ca bărbatu-său Ion.  Au încercat să vorbească cu nişte vecini care au copiii la Bucureşti, poate-i găseşte ceva şi lui Doru, dar nu s-a oferit nimeni să-i ajute.

Cu două săptămâni înainte de a începe anul şcolar, Ion şi Maria s-au dus la Bucureşti să caute gazdă pentru Doru. Nu mai fuseseră de mult prin capitală, aşa că s-au mirat tare mult văzând câte s-au schimbat. Au luat un taxi de la Gara de Nord până la Politehnică, întrebându-l pe taximetrist dacă nu cunoaşte pe cineva care are o cameră de închiriat. Cum n-au aflat nimic, s-au dus la secretariatul facultăţii, sperând ca de acolo să-i ajute cineva. Cum intra vreo persoană în clădirea facultăţii, nea Ion, îşi scotea pălăria, se apleca până la pământ şi-l întreba dacă nu are el, sau vreo cunoştinţă de-a lui o cameră cu chirie pentru Doru, băiat harnic şi cuminte, ca o fată mare.

Într-un târziu, paznicului i se făcu milă de ei şi le-a indicat să meargă la chioşcul de ziare şi să ceară „Anunțul Telefonic”, primul ziar de mică și mare publicitate din România, unde vor găsi  tot felul de anunţuri: imobiliare, auto, locuri de muncă, servicii, matrimoniale, ba chiar şi garsoniere ori apartamente de închiriat.

„Cum de nu m-am gândit la anunţurile de mică publicitate ?”, zise nea Ion, dându-şi singur o palmă peste frunte. „Doar aşa mi-am găsit loc de muncă şi nevastă.”

Alergă repede la chioşc şi ceru două ziare „Anunţul Telefonic”, unul pentru el şi unul pentru nevastă, apoi se aşezară pe-o bancă şi începură căutarea. Au răsfoit ceva până au dat de închirieri, dar s-a meritat. Au găsit vreo câteva pagini cu oferte. Acum, aveau de unde alege şi parcă le mai revenise zâmbetul pe buze, după atâtea căutări fără niciun rezultat.

Au încercuit cu pixul ce le-a convenit şi au sunat la fiecare. Până la urmă au făcut treabă bună. Au găsit o garsonieră curată, mobilată, cu doar 700 lei/ lună. Staţia de troleu era la câţiva paşi de bloc, aşa că legătura cu oraşul era asigurată.

Fără anunţul din ziar, le-ar fi fost aproape imposibil să găsescă ceva pentru fiul lor.

Sursa foto: Anuntul.ro

S-au întors fericiţi acasă, dându-i lui Doru vestea cea mare. Erau atât de încântaţi, încât Doru nu le-a mai spus că el a căutat on-line pe anuntul.ro, unde găsise nu numai gazdă, ci şi un loc de muncă part-time, care să-l mai ajute să-şi plătească din cheltuieli.

Anunţurile sunt „cele mai sincere informații dintr-un ziar”, așa cum le cataloga Thomas Jefferson. Fără ele, ne-am descurca mult mai greu, aşa cum aţi văzut şi în povestea cu părinţii lui Doru. Tehnologia actuală ne permite să avem acces la informaţie mult mai uşor şi mai repede. Informaţiile sunt bine structurate şi organizate pe categorii, astfel încât, cu câteva clicuri de mouse, putem să ne schimbăm viaţa radical. O casă, o maşină, un loc de muncă, sau chiar partenerul de viaţă, le puteţi găsi pe anuntul.ro încă din anul 1996. Oamenii au evoluat şi nu mai au timp să umble din uşă-n uşă pentru a căuta informaţii. Aşa că, dacă tu ai de oferit ceva sau cauţi ceva, nu proceda ca Ion şi Maria. Intră pe anuntul.ro, înregistrează-ţi anunţul şi în cel mai scurt timp îţi vei rezolva problema.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2019

Cu nostalgie, despre prima mea vacanţă

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la prima mea vacanţă, mă apucă un dor teribil de copilărie şi de părinţi.

La noi în familie exista obiceiul ca odată pe an să plecăm într-o staţiune, cu bilete luate prin U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România).  Dreptul la vacanţă era ceva ce nu putea fi pus în discuţie de nimeni, aşa că orice s-ar fi întâmplat, trei săptămâni din an, eram plecaţi.

Mi-amintesc, de parcă ar fi fost ieri, valiza maro în care mama înghesuia tot felul de lucruri şi pe care tata o căra cu greu până la gară, sacoşele cu mâncare şi cu nelipsitele mele jucării şi starea aceea plăcută de tensiune, care se lăsa cu nesomn în noaptea dinaintea plecării (obicei cu care am rămas şi-n ziua de azi). Deşi eram mică, când ştiam că trebuia să plecăm în vacanţă, mă trezeam prima şi eram veselă şi binedispusă, de se mirau ai mei, ştiind ce chin aveau în celelalte zile cu mine, din pricina sculatului de dimineaţă.

Prima vacanţă, din care mai păstrez amintiri, a avut loc acum 40 de ani. O vacanţă în România (cum altfel, în vremurile acelea), la Eforie Nord. Atunci aveam să văd pentru întâia oară marea, să mă joc de-a constructorul de castele de nisip, să încerc apa călduţă şi să culeg scoici de toate mărimile şi culorile.

Peronul gării din Comăneşti devenise neîncăpător. Lume multă cu zeci de bagaje aştepta trenul de Constanţa. Un şuier prelung şi namila din fier începu a-şi arăta trupul de după dealuri. N-am avut timp să număr vagoanele, că m-am şi trezit  proiectată pe-o bancă într-un compartiment cu alte cinci persoane. O vreme am stat liniştită, dar drumul a fost lung şi răbdarea mea limitată, aşa că n-a rămas niciun colţ de tren neexplorat şi nici un geam neşters. Oamenii îmi dădeau mere, covrigei, orice, numai să mă potolesc, însă. . . ţi-ai găsit !

La hotel, până ce ai mei terminau cu formalităţile de la recepţie, ştiam deja unde-i bucătăria, liftul, sala de film, mă rog, tot ce aveau oamenii pe-acolo. Nu m-am rătăcit niciodată, ba chiar mi-am dezvoltat o bună orientare în spaţiu.

Am primit o cameră la mansardă, cu un perete înclinat şi cât timp ai mei s-au dus să facă cumpărături, eu, de plictiseală, m-am urcat pe pat şi am dat jos tot varul de pe acel perete. Nu vă zic ce reacţie au avut părinţii la întoarcere, ce s-au mai „bucurat” şi cum mi-am început eu vacanţa. Noroc cu cei de la recepţie, care au constatat condiţiile improprii de locuit şi ne-au dat altă cameră, mult mai frumoasă, cu balcon şi vedere la mare.

A doua zi am ieşit la plajă cu tot arsenalul de lopăţele, greble, găletuşe, etc. M-am împrietenit repede cu ceilalţi copii, doar că n-am vrut în ruptul capului să mă dezbrac. O să ţin minte asta toată viaţa. S-au chinuit ai mei să-mi dea rochiţa jos, cu

vorbă bună, cu ameninţări. Nimic ! N-am vrut şi pace !  Dacă încercau cu forţa, urlam ca din gură de şarpe, aşa că m-au lăsat în pace. Toată vacanţa aşa m-am „bronzat”, aşa am intrat în apă, aşa am cules cele două pungi de scoici, pe care le-am adus acasă, împărţindu-le prietenilor de la bloc şi colegilor de la şcoală. Era o chestie să ai scoici, era dovada că ai fost la mare şi în plus, erai privit cu admiraţie de ceilalţi.

Când venea vremea mesei, mă duceam direct în bucătăria hotelului şi doamnele de-acolo îmi puneau pe farfurie tot ce voiam să mănânc. Ii strigam pe chelneri pe nume, spre distracţia celor ce luau masa prin preajma noastră.

Astăzi, mulţi copii rămân cu bunicii, fiind privaţi de-o vacanţă fericită împreună cu cei care le-au dat viaţă, poate şi din această cauză, Christian Tour susține Dreptul la vacanță, căci, ce poate fi mai frumos decât să-ţi încarci bateriile alături de cei dragi, să rămâi cu amintiri care să dăinuie în timp şi care să te facă să zâmbeşti chiar şi după 40 de ani.

Ş-apoi, dacă de mic deprinzi pasiunea pentru călătorii, toată viaţa vei vâna zilele în care să poţi trage o fugă undeva, la munte, la mare, în ţară sau în afară, nici nu mai conteză, sunt atâtea locuri de văzut, încât o viaţă nu-i suficientă pentru a cuprinde toată frumuseţea lumii acesteia. Dalai Lama spunea: „O dată pe an, du-te undeva unde nu ai mai fost înainte”. Eu, aşa încerc să fac şi mă minunez că există oameni care merg an de an în acelaşi loc. Nu-i înţeleg !

Poţi să-ţi organizezi vacanţa singur (alegând traseul dorit, rezervând camera la hotel, alergând după maşini sau avioane) ori poţi să-ţi faci vacanta cu Christian Tour şi nu-ţi mai rămâne decât o singură grijă: aceea de-a te simţi bine şi  de a te bucura de moment.

Fetiţa cu părul bălai şi ochii albaştri ca marea a crescut. Din când în când se reîntoarce la malul mării pentru a se reîntâlni cu copilul interior. De fiecare dată îl regăseşte, dar e din ce în ce mai îndepărtat. Pasiunea pentru călătorii a rămas vie, deşi acum preferă mai mult circuitele culturale organizate, căci i-a mai dispărut din energia exploratorului pe cont propriu şi a constatat că e mult mai comod atunci când totul e aranjat de firma de turism, ba chiar ajungi la un preţ cu mult mai mic.

De peste 20 de ani, Christian Tour a construit „Câte un drum spre fiecare vis”, fiind lideri în branşă. În ofertele lor, găseşti tot ce ţi-ai putea dori, iar dacă nu te-ajută punga, poţi achita chiar şi în rate. Peste 200000 de turişti i-au ales. Tu, unde-ai vrea să mergi cu Christian Tour ?

Articol scris pentru prima probă a concursului Spring SuperBlog 2019.

Publicat în Epigrame, Spring Superblog 2019

Avertizare

Sponsori puşi pe dialog

Înscrişi la Spring Superblog

Nu ştiţi în ce vă băgaţi,

Dar curând . . . o să aflaţi !

S-a dat startul concursului de creativitate blogosferică. Aşadar, bloggeri din toată ţara, poftiţi de vă etalaţi talentul la scris !  Multă baftă tuturor participanţilor şi nervi de oţel Claudiei !

Articol de înscriere în Spring SuperBlog 2019