Publicat în Superblog 2018

Strada Tudor Vladimirescu din Moineşti, văzută prin ochii unui arhitect

Am aşteptat mulţi ani vizita prietenei mele. Dar, ştiţi şi voi cum e, arhitecţii sunt mai întotdeauna ocupaţi, ba proiecteză un cartier de blocuri, ba sunt pe şantier să vadă cu ochii lor cum planurile se transformă în adevărate opere de artă. De când m-a anunţat că vine, m-am tot gândit pe unde s-o duc, căci Moineştiul nu e un oraş prea mare şi nici prea multe obiective turistice nu sunt de văzut. Trebuie să vadă monumentul „Dada”, ridicat în cinstea celui  care a creat curentul dadaist,  Samuel Rosenstock, cunoscut sub pseudonimul  Tristan Tzara, apoi ne vom plimba prin zona declarată staţiune, unde o să deguste apele minerale şi o să respire aer curat, mai exact în Parcul Băi, iar mai pe seară vom merge în Parcul Pini, apoi vom străbate pe jos dealul până în Parcul Osoiu, de unde o să vadă oraşul în toată splendoarea lui. Ea e o artistă, în mod sigur va veni cu aparatul ei foto performant şi va face sute de fotografii, din unghiuri pe care eu nu le voi vedea niciodată. Abia aştept să vină, să vadă cum mi-am renovat casa şi să-mi dea idei despre cum să mai învârt mobila, ca să pară totul altfel. I-am pregătit mâncare specific moldovenească, căci iubeşte tradiţiile şi se inspiră din ele. Îi plac clădirile vechi, cele cu stucaturi şi tot felul de sculpturi, mobila veche, uşile bisericilor, vechi de sute de ani şi pisicile. Are o mulţime de DVD-uri cu fotografii făcute prin Bucureşti şi prin ţară, în care a surprins ultimele momente ale unor clădiri de patrimoniu, care au căzut sub lamele nemiloase ale buldozerelor comnunismului şi nu numai. Aproape că plânge pentru fiecare astfel de nedreptate făcută, căci, în locul unor astfel de opere de artă se ridică tot felul de urâciuni, care nu fac decât să strice aspectul locului respectiv.

În prezent, lucrează la un birou de arhitectură din Bucureşti,  unde se ocupă cu proiecte de case. E foarte încântată de job-ul ei, petrece ore în şir la planşetă. Mi-a povestit că, de când lucrează aici a învăţat o mulţime de lucruri. E foarte pasionată de ceea ce face, urăşte inesteticul şi nu suportă kitsch-urile.

Am emoţii. Nu ne-am mai văzut de pe vremea când era studentă la Facultatea de Arhitectură, din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. Când am fost la ea, lucra la o machetă. Atunci am văzut pentru prima dată în viaţă o machetă adevărată, cu căsuţe în miniatură, puse pe un deal. Totul era atât de frumos şi de minuţios lucrat, că am rămas impresionată până în ziua de azi. Am întrebat-o ce e arhitectura şi ea mi-a răspuns cu un citat din  Bjarke Ingels, pe care nu l-am uitat nici până în ziua de azi. “In general, arhitectura este ştiinţa şi arta de a ne asigura că oraşele şi clădirile se potrivesc modului în care vrem să ne trăim vieţile.”

Un Opel Astra roşu a oprit în faţa blocului. Are număr de Bucureşti. Sigur e ea. Mi-am luat papucii şi am ieşit repede în întâmpinare. Am aşteptat să coboare din maşină şi am privit-o cum se uită cu uimire în jur. E aproape neschimbată. Părul până la umeri, ochii negrii mari şi curioşi, trupul zvelt bine proporţionat, acoperit de un pulover lălâi în culorile toamnei, nelipsiţii blugi, bocancii portocalii şi rucsacul cu laptopul, camera foto şi alte câteva gadgeturi fără de care nu mai pleacă nimeni de-acasă. Ne-am îmbrăţişat îndelung, fără să ne spunem nimic minute în şir, doar ochii nu se puteau abţine, revărsând pârâiaşe de lacrimi calzi şi sărate ce stingeau dorul revederii. Am intrat în casă şi după ce ne-am mai potolit  noi focul în faţa unei farfurii de borş cu hribi şi a unei porţii de sarmale cu smântânică şi ardei iute, stropite cu un vinişor roşu de vreo cinci ani, am plecat în plimbare, să mai dăm jos ceva din caloriile proaspăt acumulate.

I-a plăcut mult Monumentul artistic Dada,  opera sculptorului german de origine română Ingo Glass. Dimensiunile monumentului sunt impresionante, e un punct de reper al oraşului, recunoscut de UNESCO, dar, aşa cum a observat şi prietena mea, nu e îngrijit aşa cum ar merita, pierzându-şi astfel din strălucire. Am început a urca spre oraş, pe artera principală, mai exact pe strada Tudor Vladimirescu şi eram tare curioasă cum se vede Moineştiul prin ochii unui arhitect.

I-am arătat cuibul din dreptul blocului ANL şi i-am povestit despre familia de berze care vine an de an în acelaşi loc. I-a plăcut intrarea în oraş, mai puţin spaţiile comerciale lăsate de izbelişte de lângă Centrul de Calcul al OMV Petrom, care ar putea să fie utilizate de un comerciant iscusit. E un vad  foarte bun, a spus ea, căci în zonă nu sunt magazine care să aprovizioneze cartierul. Chioşcul acela, unde odinioară se vindeau ziare şi reviste, ar trebui să dispară. E urât şi nefolositor.

Deşi nu doream să-l vadă, n-aveam cum să-l ocolesc, căci şade aşa neterminat dinainte de anul 1989. Iniţial, trebuia să fie un hotel modern, o bază de tratament, unde turiştii să-şi mai oblojească rănile făcute de trecerea vremii, dar s-a transformat în urâţenia oraşului, într-o clădire ce-ţi crează un sentiment ciudat de delăsare şi pustiu. Au crescut copăceii pe el, nu ştiu cum or fi reuşit. E şubred după atâţia zeci de ani în care a stat în ploaie şi vânt şi mă şi mir cum mai stă în picioare. A fost cumpărat pe câţiva lei de cineva care se jura c-o să facă şi-o să dreagă, dar nu s-a întâmplat nimic. Primăria s-a luptat în justiţie pentru a recâştiga clădirea şi a face totuşi ceva din ea, dar până acum, deşi procesul s-a încheiat cu victoria autorităţilor, nu s-a mişcat nicio piatră de la locul ei. E bun pentru promisiunile electorale, când candidaţii la funcţia de primar se bat cu pumnii în piept c-or să facă şi-or să dreagă. Prietena mea a spus că e nevoie să se ia de la zero cu această clădire. Un birou de proiectare, spre deosebire de un birou de arhitectură dispune de toate specializările şi servicii conexe (arhitectură, rezistenţă şi instalaţii, amenajări interioare, demersuri specifice de obţinere de acorduri şi avize de amplasament, studii de specialitate diferite, în funcţie de cerinţele legale, proiecte de case sau alte funcţiuni cum ar fi comercial, industrial, etc., în funcţie de reglementarile existente, planuri urbanistice, management de proiect, urmărire şi asistenţă de şantier, servicii autorizate de evaluare, şi altele.

I-am spus că se doreşte să se facă aici un bloc de locuinţe, dar ea e de principiu că un hotel central cu bază de tratament ar fi necesar, dacă tot ne dorim să atragem turişti în oraş.

 

Am trecut apoi pe lângă spaţiile goale, unde odinioară se vindea mobilă. Speram să nu le observe, dar, nu te poţi pune cu un ochi avizat. Ar fi bine, mi-a spus, să se pună nişte autocolante pe geamurile spaţiilor neutilizate, până se va găsi un om de afaceri care să ştie ce să facă acolo. E vorba totuşi de un spaţiu generos situat în centrul oraşului.

I-a plăcut clădirea cu geamuri albastre a Bibliotecii, parcul din centrul oraşului, cu busturi, monumente şi simboluri dadaiste, fântâna arteziană şi platanii care străjuiesc de-o parte şi de alta a stăzii, care acum, toamna sunt atât de frumos coloraţi. A apreciat băncile plasate din loc în loc prin oraş, pentru odihna celor vârstnici şi nu numai, liniştea şi curăţenia.

Am traversat pe la semaforul nefuncţional acum şi am ajuns la magazinul chinezesc. „Vai, cât e de urât !”, a exclamat vizibil afectată de imaginea unor spaţii în care marfa pare pusă cu furca în geam. Blocurile, poate printre cele  mai vechi din oraş, ar trebui şi ele renovate, căci s-au coşcovit şi arată jalnic.

I-am deturnat atenţia, arâtându-i pădurea ce se vedea în depărtare. Ce culori a putut să zugrăvească toamna acolo şi câte bunătăţi se găsesc printre frunzele desprinse de vânt. I-am promis o zacuscă de ghebe, nu ca s-o mituiesc, ci aşa, pur şi simplu, să simtă ceva din gustul pădurii.

Ne îndreptam spre capătul oraşului. A observat că sunt porţiuni pietonale deteriorate, că avem o clădire frumoasă, care pe vremuri funcţiona ca staţie CFR, dar pe care am lăsat-o în paragină şi că avionul acela din capătul oraşului nu-şi prea are rostul.

I-a plăcut centrul oraşului, dar ar fi bine dacă arhitecţii din cadrul Primăriei s-ar ocupa mai mult de imaginea lui, pentru că e micuţ, nu sunt multe clădiri şi cu puţină bunăvoinţă şi bani s-ar putea transforma într-o bijuterie.

Ne-am întors şi, aşa cum mi-am planificat, am plimbat-o prin Parcul Băi. Eram sigură că aici o să-i placă maxim şi nu m-am înşelat. Dacă gustul apei minerale n-a dat-o pe spate, a făcut o mulţime de poze. A avut numai cuvinte de laudă, mai ales că începuse a se însera şi s-au aprins şi luminile.

Ne-am retras târziu, după ce am parcurs tot parcul, ieşind pe la podul ce dă în faţa sediului OMV Petrom. Locul acesta a reuşit să mai şteargă din impresia făcută de aspectele negative ale oraşului.

Înainte să adoarmă, mi-a arătat pe laptop un proiect de casă la care lucrează acum. Mi-a plăcut mult. Sper că şi vouă !

Aerul curat de munte şi oboseala de peste drum au făcut-o să doarmă buştean. Păseam uşor prin casă, să nu se audă nici cel mai mic zgomot. Mi-era drag s-o văd la mine acasă după atâţia ani în care vorbisem doar la telefon. M-am bucurat că i-a plăcut. A doua zi i-am pregătit alte plimbări prin celelalte parcuri. Vreţi să ştiţi ce-a mai zis despre oraşul nostru ? Ţineţi aproape !

Apropo, voi ce credeţi despre aspectul străzii Tudor Vladimirescu ? Vă place aşa cum e ? Ce-aţi schimba ?

Articol scris pentru proba nr.5 a concursului SuperBlog 2018

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2017

Blogul e casa AIA cu idei

De ceva vreme, în mintea mea se auzea un roi de albine ce nu-şi găsea urdinişul. Am tot scuturat eu capul, dar cu nici un chip n-am reuşit să le liniştesc până ce nu le-am promis că le fac un blog, pe unde să iasă la soare. Nu mi-am imaginat că ideile sunt atât de nerăbdătoare să vadă lumina zilei…măcar de-ar fi vreuna valoroasă. Păi dacă le-am promis, m-am apucat temeinic să le fac casa AIA. M-am aşezat la birou şi au început să zumzăie întrebările: cum să se numească blogul, unde să-l „cazez”, cu ce „faţă” să se  prezinte lumii ?  Şi am încercat cu tot felul de nume şi de schiţe. Tot ce scriam, peste un minut ştergeam, căci nimic nu mi se părea potrivit. Eram un fel de „Meşterul Manole”, căci vroiam ca blogul meu să fie cel mai cel, să mă reprezinte, să mă simt bine când îl privesc şi-l citesc. Să fie curat şi aerisit şi să nu-mi apară-n cale tot felul de reclame care să-mi pună cititorii pe fugă. Ei bine, când creezi ceva, te apropii de marele Arhitect şi abia atunci realizezi cât de greu este să scoţi la lumină ceva nou, nemaivăzut şi nemaiîntâlnit.

Când deschizi un blog, e ca şi cum ţi-ai construi o casă, căci, ce e blogul la urma urmei ? O casă a ideilor şi gândurilor tale, o casă colorată, spaţioasă, cu o curte mare plină de flori parfumate.

Identificarea numelui blogului, a domeniului şi a nişei este echivalentă cu obţinerea certificatului de urbanism Cum ai putea să construieşti ceva într-o zonă, dacă nu-ţi este permis ? Oare poţi să-ţi ridici un palat cu turnuleţe în centrul unei metropole, sau să visezi la o casă cu toate utilităţile, pe o insulă unde nu există gaze şi curent electric ? Fireşte că nu, aşa cum nu poţi să ai un blog cu un nume banal, pe care să nu ţi-l găsească nimeni, nici măcar din greşeală şi să mai şi doreşti să ai vizitatori, în afara celor câţiva prieteni care-ţi vor face vizualizări  din complezenţă.

Hostingul e gazda blogului, e terenul unde-mi amplasez căsuţa virtuală. Trebuie să am mare grijă, pentru că în ultima vreme, mii de căsuţe virtuale s-au pierdut  pentru că nu şi-au făcut studii geotehnice în laboratoare atestate şi le-a cam fugit pământul de sub picioare.

Cel mai greu m-am hotărât să-mi aleg tema, căci platforma WordPress mi-a pus la dispoziţie o mulţime de modele, care de care mai frumoase şi mai interesante. M-am simţit ca şi cum ar fi trebuit să aleg dintre zeci de proiecte case de la AIA Proiect.

Cu meniul pe stânga sau pe dreapta, cu locuri pentru fotografii, dispuse pe o coloană sau pe mai multe, oare ce temă să-mi aleg ?  E ca şi când cineva m-ar întreba ce tip arhitectural îmi doresc: clasic, duplex, lux, modem ori  vacanţa. Orice, numai flexibil să fie !  Dacă e flexibil, va fi uşor  de modificat şi nu va trebui să iau totul de la zero când voi dori să schimb ceva.

Aşa cum vedeţi, mi-am ales o temă simplă şi intuitivă, pentru că-mi plac lucrurile simple şi clare. Sunt cel mai uşor de utilizat şi-mi dau senzaţia de siguranţă. Am personalizat alegerea făcută, modificând antetul (un fel de acoperiş, pe care mi l-am dorit de tip terasă) şi fundalul, pentru care am ales o culoare care să-mi producă emoţie, dar în acelaşi timp să fie şi în trend (verde primăvăratic).

Blogul meu este asemenea unei construcţii clasice, însă e făcut cu materiale moderne, ecologice şi trainice de tipul : meniuri, note, autori, comentarii, legături cu reţelele de socializare. Toate astea îi ţin de cald, aşa că voi sta foarte bine la capitolul performanţa energetică a blogului..

Treptat, i-am adăugat şi anexe: cramă, garaj, piscină, spaţii de relaxare, pe care le-am numit simplu, categorii. Albinuţele mele se străduiesc să umple cu miere aceste categorii, fie că e vorba despre: teatru, medicină, dezvoltare personală, concursuri sau ştiri din şi despre Moineşti.

Suprafaţa construibilă e cea dată de WordPress, n-am voie să depăşesc cu nici un MB spaţiul alocat, e ca la PUZ  (Planul urbanistic zonal), altfel pierd Autorizaţia de construcţie şi-mi iau adio de la blog.  Aşa că urmăresc zilnic cât spaţiu de construit mi-a mai rămas şi mai dărâm din articolele mai vechi, care nu au vizualizări în ultima perioadă.

Raportul de evaluare imobiliară al blogului se face pe baza link-urilor cu care mă onorează colegii de căsuţe virtuale, mai ales dacă sunt  privită de cei cu case mari, vile cu piscină în curte sau mai ştiu eu ce şi se numeşte PR (Page Rank). Cu cât numărul acesta e mai mare, cu atât casa mea va avea o valoare mai mare pe piaţă şi pot cere un preţ bun pe ea, dacă mă hotărăsc s-o vând.

Tot ce-aţi citit până aici se referă la un blog mic, un fel de casă veche dintr-un sătuc îndepărtat de lume, cu apă la lighean şi toaletă în curte. Dacă aveţi un buget rezonabil şi doriţi un blog profesionist, apelaţi la o firmă de IT-işti, aşa cum, dacă vă doriţi o casă cu un design ergonomic, durabilă, care să respecte toate standardele şi să aibă toate autorizaţiile, apelaţi la AIA Proiect -excelenţă în proiectare şi servicii auxiliare !

Articol scris pentru Spring Superblog 2017, proba 11

Sponsor: