Publicat în Superblog 2018

În lumea omului-păianjen

„-Şi Spider-Man s-a urcat pe clădire cu ajutorul unei pânze şi de-acolo a văzut tot ce se petrecea în camera din blocul turn alăturat. Atunci, a mai aruncat o pânză, care s-a prins fix de geamul unde oamenii răi o sechestraseră pe fată. Aceasta l-a observat, dar el i-a făcut semn să tacă. Într-un moment de neatenţie a intrat pe fereastră, făcându-se invizibil. A înregistrat toată conversaţia, apoi i-a legat fedeleş pe cei trei răufăcători şi a eliberat-o pe fată. „

Cel mic adormise deja, aşa că am pus revista de benzi desenate cu Spider-Man pe noptieră, am stins veioza şi m-am dus în camera mea. M-am aşezat în pat şi am ascultat cu atenţie. Nu, nu mi se părea. Undeva, pe holul de la intrare se auzea o muzică stranie, abia perceptibilă. M-am ridicat să văd ce se întâmplă, deşi inima mi-o luase la trap. Am dat peste un puşti care se juca cu un fel de telefon. Mi-a spus că se numeşte Miles Morales şi, din 28 decembrie 2018 o să am ocazia să-l văd în toate cinematografele din ţară, în filmul de acţiune: “Omul-Păianjen: În lumea păianjenului”. Am început să râd, mi se părea imposibil ca un puşti ca el să joace într-un film de aventuri, îl vedeam cel mult într-un film de animaţie.

– Uite, mi-a spus el, te iubesc pentru că semeni cu mama mea. Şi ea îmi citea din revistele de benzi desenate, tot felul de întâmplări prin care trecea Omul-Păianjen, înainte să adorm. M-am gândit să te premiez pentru asta !

-Să mă premiezi ? Tu ? Cum ai putea să mă premiezi tu ?!

– Foarte simplu !  O să-ţi împrumut costumul meu pentru o zi. Nu te teme, se mulează pe oricine-l atinge. Pentru o zi o să vezi cum e să fi erou, pardon, eroină şi o să ai ocazia să faci câteva fapte bune într-un mod cu totul şi cu totul special. În plus, o să-i cunoşti şi pe prietenii mei, pentru că nu sunt singur, vei vedea !  Ei te vor ajuta, sau te vor chema să-i ajuţi.

De îndată ce am atins costumul, m-am transformat pe loc în eroul despre care îi citeam copilului seară de seară. Totul se  conducea mental. Era suficient să-mi doresc să ajung pe vârful unui munte şi într-o secundă puteam admira lumea de sus. Din păcate n-am avut timp pentru astfel de curiozităţi, căci, în căsuţa de lângă blocul meu, unde stă o bunică ce-şi creşte singură nepotul, se auzeau plânsete. Am aruncat un ochi pe fereastră, când, ce să vezi ? Femeia uitase să închidă portiţa sobei şi câteva flăcări începuseră a mistui covorul, până aproape de pătuţul micuţului. Am intrat printr-o gaură a ferestrei, am stins focul şi din trei mişcări l-am adormit pe băieţel. 

Nici n-am ieşit bine din casa cu pricina, că m-am văzut înconjurată de încă vreo trei oameni-păianjen, care mi-au spus să-i urmez. Am ajuns într-un loc necunoscut, undeva pe un munte, de unde se putea vedea clar un tunel. 

-Priveşte ! mi-a spus unul dintre ei, în curând o să vină trenul şi podul acesta e foarte şubred. Trebuie să ne unim forţele pentru a evita producerea unei catastrofe feroviare. Am întins toţi pânzele pe sub cele două linii ferate şi le-am legat de crestele munţilor. Totul a decurs normal. Apoi am sunat la 112 şi am anunţat care este starea podului. 

Mi-am dorit să le fac o vizită incognito prietenilor mei din Bucureşti, aşa că în secunda doi eram în casa lor, în modul invizibil, desigur. Surpriza a fost de partea mea, căci amicii nu erau acasă, să-i pot speria puţin, aşa cum aş fi vrut, în schimb hoţii, da !  Vreo doi tipi cu cagule, scotoceau de zor după bani şi bijuteri. Afară-i aştepta o maşină, în care încărcaseră deja câteva obiecte de preţ, dar şi un tip ce avea rolul să stea de pază. Am luat cheia din contact, apoi am activat alarma. I-am speriat de moarte, căci nu ştiau de unde li se trage şi se tot ciocneau unul de celălalt, până ce au apărut cei de la firma de securitate şi i-au dat pe mâna poliţiei. Toate obiectele au rămas la locul lor.

Prin costumul de Spider-Man nu se simte frigul, aşa că m-am oprit să admir frumuseţea capitalei, de pe cea mai înaltă clădire, Sky Tower. Două maşini făceau slalom printre celelalte, care-şi vedeau liniştite de drum. Şoseaua îngheţase şi cauciucurile patinau care încotro. Pe banda opusă, alţi doi şoferi teribilişti se jucau cu viaţa lor şi a celorlalţi. Am observat că unul dintre ei pierduse complet controlul, aşa că am aruncat rapid o pânză şi am creat un blocaj rutier. Toată lumea s-a oprit neştiind ce se întâmplă şi astfel am reuşit să mai salvez câteva vieţi. 

Am coborât în parc să pot observa oamenii, fără ca ei să mă vadă. Frumos spectacol !  O tânără s-a aşezat lângă mine, îi simţeam răsuflarea. Şi-a agăţat poşeta de marginea băncii şi se uita pe facebook. Scria mesaje atât de repede iubitului ei, încât abia apucam să citesc şi eu ceva. De undeva, de după nişte tufişuri a apărut un bărbat care i-a smuls telefonul şi poşeta. Fiinţa fragilă a rămas pe loc, paralizată de spaimă. Asta m-a enervat la culme. I-am pus piedică individului şi i-am mai tras şi vreo două palme zdravene, aşa, ca să-l bag în groază. S-a uitat speriat către fata ce-l privea cu dispreţ. Probabil a crezut că are puteri paranormale. A lăsat tot şi-a plecat. Fata şi-a luat lucrurile şi dusă a fost. 

S-au auzit din nou sunetele acele stranii, era  Miles Morales, care îmi zâmbea mulţumit. 

-Bravo, te-ai descurcat minunat ! Acum e timpul să-mi dai costumul. Am văzut că ţi-a plăcut să fi ca noi şi ai făcut o mulţime de fapte bune într-o singură zi. 

Din camera copilului se auzeau zgomote, semn că se trezise. M-am dus repede să văd ce face. Răsfoia revista de benzi desenate. 

-Mami, mami, uite, mai ai  două pagini şi terminăm povestea.  

Articol scris pentru proba 26 a concursului Super-Blog 2018

Sponsor: 

Publicat în Superblog 2018

Amintiri din viaţa de blogger

Prin toamna lui 2012, cam înainte de-a începe cursurile anului II a celei de-a doua facultăţi, m-am tot gândit cum să fac să pot comunica mai uşor cu cei din grupa mea, pentru că nu toţi aveau cont pe  facebook. Aşa mi-a venit ideea înfiinţării unui blog, deşi, nu ştiam nimic despre blogging. L-am întrebat pe atotştiutorul Google cum se face treaba şi în câteva secunde am primit câteva mii de răspunsuri. După ce am citit cam ce şi cum, am trecut la punerea informaţiilor în practică. Am încercat pe diverse platforme care nu mi-au plăcut (Livejournal, Blog.Com) şi uite aşa am ajuns la WordPress, unde mă vedeţi şi azi. Îmi place WordPress-ul, pentru că e uşor de învăţat să lucrezi cu el, e aproape intuitiv, poţi să-ţi alegi o mulţime de teme, dar mai ales pentru că e gratis. Pe vremea aia (2012) nu ştiam ce-i ăla un domeniu şi cu ce se mănâncă, consideram că aşa ceva trebuie să deţină numai bloggerii ăia mari, cu zeci de mii de cititori pe zi, care câştigă din asta şi nu un pârlit de blog ca al meu cu câţiva cititori pe zi şi ăia nimerind pe la mine din greşeală.

Îmi schimb tema o dată sau de două ori pe an. Prefer ceva simplu, cu scris mare de culoare închisă pe fond alb, fără floricele sau alte minunăţii care să-i obosească pe cititori. Meniurile să nu fie sofisticate şi să nu am tot felul de programe care să îngreuneze intrarea cititorilor pe blog.  M-am gândit la ceea ce-mi place mie să văd la un blog şi am procedat ca atare. De exemplu, eu părăsesc rapid blogurile unde trebuie să aştept până să citesc informaţia care m-ar interesa, unde trebuie să închid n reclame şi să dau o mie de click-uri pe tot felul de chestioare care-mi omoară nervii. La astfel de bloguri, trebuie să mă intereseze foarte tare articolul scris ca să trec peste toate astea. De obicei închid şi caut în altă parte. Cred că nu sunt singura care gândeşte aşa şi atunci, conform proverbului „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, mi-am făcut cel mai simplu şi mai uşor accesibil blog.

Aşa cum v-am spus, blogul a fost destinat iniţial unor articole simple de genul: „Descarcă cursul de Economie al profesorului X” ori, iaca cum am făcut eu tema la Info. Aveam 10 cititori cu tot cu mine şi impresia stranie era că vorbesc singură, pentru că nimeni nu mi-a răspuns niciodată pe blog, toţi preferau să mă sune dacă aveau neclarităţi.

În 2012, statistica arată aşa: 288 vizualizări, 37 vizitatori, 9 articole publicate. În naivitatea mea, eram foarte mulţumită de rezultatele astea.

Numele dat blogului, nu are o semnificaţie anume, l-am ales pentru a fi uşor de identificat şi mai ales de reţinut de câtre colegi. Nici nu bănuiam ce avantaje se pot ascunde într-un nume de blog bine ticluit. De exemplu, numele oraşului pus în denumirea blogului mi-a adus foarte multe vizualizări nemeritate, ceea ce m-a determinat să scriu despre ce se petrece în urbea mea natală. Şi uite aşa, a apărut pe blog, prima categorie numită, cum altfel decât Moineşti, unde s-au adunat articolele, iar numărul de cititori se înmulţeau zi de zi, vizualizările şi numărul de abonaţi aşisderea.

Acesta a fost momentul în care a început să-mi placă ceea ce fac. Am văzut că postările mele erau citite de moineşteni, iar blogul a devenit o sursă de informaţie pentru oraş (în condiţiile în care nu avem un ziar ori o televiziune locală). M-am simţit mândră când cei care mă cunoşteau, mă opreau pe stradă să mă felicite.

Treptat, au apărut şi alte categorii, ele purtând numele pasiunilor mele: călătoriile, teatrul, cititul, medicina.

A urmat mai apoi perioada descoperii concursurilor de blogging. Aşa am cunoscut o mulţime de oameni pasionaţi de blogging şi extraordinar de creativi. Am aflat că se poate câştiga din blogărit, cu condiţia să munceşti mult şi să devii un nume cunoscut şi apreciat în branşă. Am aflat că un blogger adevărat e musai să-şi cumpere un domeniu ro, pentru că altfel e luat în serios de eventualii sponsori. Cănd lucrezi pe platforme, cum e blogul meu acum, e ca şi cum ai sta în gazdă la cineva, pe când, dacă ai domeniu propriu, e ca şi cum ai avea casa ta şi evident că cei care au casa lor sunt mult mai bine văzuţi decât cei care stau în gazdă.

Primele premii câştigate din scris mi-au adus o mare bucurie. Am scris din ce în ce mai multe advertoriale, pentru că mă atrăgeau câştigurile de orice fel.  De vreo trei ani m-am potolit, nu mai scriu decât pentru Blogal Initiative şi Superblog. Când recitesc articolele mai vechi văd cu bucurie că am evoluat pozitiv în ceea ce priveşte exprimarea şi corectitudinea gramaticală. Am învăţat o mulţime de noţiuni despre blogging, site-uri, marketing, advertoriale, link-uri, SEO şi alte minuni şi cred că astea sunt de fapt marele câştiguri.

Nu fac parte din categoria celor ce scriu zilnic, însă când o fac, o fac cu drag, nu ca pe-o sarcină de serviciu ori ca pe vreo corvoadă, ci ca pe o mică plăcere.

Le mulţumesc celor de la Domaz.ro, un servicu CREADIV, că m-au provocat să-mi amintesc cum am devenit blogger.

Articol scris pentru proba nr.11 a concursului SuperBlog 2018

Sponsor: