Publicat în Superblog 2020

Doamnei M

O privesc, mi-e ca o muză,
Inima din piept îmi sare
Când o văd cu alba-i bluză,
La fereastră cum apare.

Soarele din cer zâmbește,
Se topește-ncet și el,
Văzând că nu-mbătrânește
Rămânând mereu la fel.

Fața fină, ca o floare.
Mâinile catifelate.
Este adenemitoare,
Parcă-i un portret din carte.

Dimineața, relaxată,
Fuge iute la oglindă.
Dă cu cremă hidratantă,
Până pe la carotidă.

Apoi, cu mișcări feline
Dă pe gât, pe decolteu,
Și uite așa ea se menține
Veșnic tânără, mereu.

Crema asta-i o minune,
E un produs anti-age.
Și nu știu de ce anume
Ține de secole-ntregi.

Mama-i arăta fantastic
Acum patruzeci de ani,
Cu Gerovital H3 Classic
Tot de la Ana Aslan.

Anii au trecut ca gândul
Și în păr, un ghiocel
Arată deznodământul,
Atârnând ca un cercel.

Pe la colțurile gurii
Și la margine de pleoape,
Riduri fine dau fiorii
Îngânând duioase șoapte.

Fără lacrimi și acuze,
Știu, nu vrei să-mbătrânești,
Cremă contur ochi și buze
Trebuie să folosești.

Seara, e ca o prințesă
În cămașa roz, de noapte.
Și iubirea mea intensă,
Parcă și mai mocnit arde.

Cu Emulsia Hidratantă
Demachiantă 2 în 1,
Până la oglindă iarăși
Va străbate din nou drumul.

Pune-o muzică șoptită,
Se așează la măsuță,
Simte că este privită,
Știe că este drăguță.

Zi de zi, seară de seară
Își respectă ritualul,
Așteptarea nu-mi înșeală
Ăsta îi este normalul.

Muza mea, cu piele fermă
Și cu ochii ca și marea,
Vin eu să te dau cu cremă
De-mi dai binecuvântarea.

O privesc de la fereastră,
De ani buni mă perpelesc,
Farmecul ei mă tentează
N-am curaj să o iubesc.

Dar, de-o trece pandemia,
Nu mai stau, sunt hotărât,
O să trag eu draperia
Și-i fac semn numaidecât.

Și de-o vrea să mă accepte,
Voi fi cel mai fericit
În voi lua vreo trei casete
De la Farmec, negreșit.

Pielea ei de căprioară
O voi face să tresare,
Căutând a sa comoară
În a sufletului zare.

Iar de-o vrea ceva anume
Sigur o să-i dăruiesc,
Din tot ce-i mai frumos pe lume
Un produs 100% românesc.

Muza mea fermecătoare
Și cu pielea albă, fină
Pot să te visez la noapte
Cum ești tu, așa divină ?

Îndrăgostitul nostru s-a retras într-o grădină cu mulți trandafiri și a adormit îmbătat de mireasma acestora, visându-se cercetător. Se făcea că a descoperit o moleculă a tinereții, care întârzie îmbătrânirea metabolică și revigorează replicarea celulară. Dorea să folosească descoperirea, doar pentru muza lui, s-o vadă tot timpul tânără și frumoasă. A numit această moleculă Juvinity, de la juvenil, care înseamnă tânăr, apoi a adăugat Acid Hialuronic, ce asigură nivelul optim de nutriție al tenului și hidratează în profunzime și un strop de Vitamina E, care protejează Acidul Hialuronic, fibrele de colagen și elastina pielii. A amestecat toate astea într-un pahar Berzelius, modificând pe rând cantitățile și au rezultat niște creme bogate în uleiuri, ceruri și grăsimi naturale cu mare putere de reconstrucție celulară.

Fericit că poate să-i ducă iubitei lui o cremă hidratantă cu efect de întinerire, s-a trezit exact în clipa în care la televizor rula clipul pe care îl puteți vedea și voi.

Articol scris pentru proba 22 a concursului SuperBlog 2020

Sponsor:

Publicat în Superblog 2020

De ce la ei se poate și la noi nu ?

A durat mult până am luat decizia de-a mă rupe de firma la care am lucrat de atâta amar de vreme și căreia îi cunoșteam toate dedesupturile, pentru a-mi duce visul la îndeplinire, dar nu regret niciun moment că mi-am complicat existența, cum bine zicea o bună prietenă. Timp de 25 de ani am lucrat în contabilitate, urmărind afacerile celorlalți și visând la magazinul meu. Știam că va veni și ziua în care voi avea un minimarket al meu cu produse alimentare, detergenți, cosmetice, consumabile pentru baie și bucătărie precum și alte obiecte de trebuință la casa omului, dar nu îmi închipuiam că nu-mi vor ajunge cunoștințele pe care le dobândisem în atâția ani de contabilitate. E important să știi să faci notele de intrare-recepție și să calculezi ce taxe ai de plătit la 25 ale lunii, dar asta nu reprezintă decât 1% din ceea ce te așteaptă.

După amenajarea magazinului, m-am confruntat cu problema personalului. Să nu credeți că se găsesc oameni pregătiți pe toate drumurile. O casieră trebuie să știe să folosească un POS, o casă de marcat, să scoată un raport lunar cu datele pentru declarația A4200, să se comporte frumos cu clienții magazinului, să respecte regulile specifice perioadei dificile pe care o traversăm, să știe să manevreze banii, să dea rest corect și nu în ultimul rând să facă toate acestea rapid și eficient.

Minimarketul are trei case de marcat și peste 5000 de articole diferite. A devenit foarte cunoscut în zonă și avem o mulțime de clienți, problema este că timpul meu s-a cam dus pe apa sâmbetei. N-am mai plecat de foarte multă vreme de la muncă la ora 16, ca să nu mai vorbim de vreun concediu. Adio plecări la munte la final de săptămână, adio concedii. Toată ziua, recepții, salarii, registru de casă, aprovizionare, plăți furnizori, plăți la gaze, chirie spațiu, apă, lumină, etichetat produsele, verificări termene de garanție la alimente  și câte și mai câte.

Am tras cu ochiul la câteva supermarketuri și mă tot întrebam de ce la ei se poate și la mine nu ? Salariații lor erau mult mai relaxați și totul părea mult mai bine organizat. Mi-am luat inima în dinți și am intrat într-un magazin Cris-Tim, unde am cunoscut-o pe doamna Maria, administrator. A zâmbit când a aflat că încă mai lucrez ca acum 20 de ani și mi-a dezvăluit secretul unui management reușit: platforma software SmartCash Retail Management System, pe scurt SmartCash RMS, creată de cei de la Magister.

Mi-a arătat cât de simplu este să obții o mulțime de informații doar cu un simplu click și cunoscând aceste date să poți lua deciziile cele mai bune în timp real. M-am gândit imediat că un program de contabilitate sau de facturare nu v-a face niciodată așa ceva, așa că abia așteptam să pot studia cu ce se ocupă acest software minimarket și cum mă poate ajuta în munca mea. Maria m-a asigurat că toate datele colectate cu SmartCash RMS se pot importa foarte ușor în programele de contabilitate consacrate: Saga, Winmentor, Wizcount, fără să-mi fie teamă că se vor strecura erori. Așadar, voi avea evidența exactă și corectă a gestiunii în orice moment, ceea ce înseamnă că inventarierea, coșmarul tuturor, va fi o joacă de copii.

Programul e ușor de înțeles și utilizat, în plus există un fel de facebook al utilizatorilor de Magister, o rețea de suport tehnic, unde poți pune întrebări dacă ai nelămuriri. Fiind o platformă cu zeci de mii de utilizatori, găsești ușor persoane calificate care cunosc programul.

Clienții magazinului sunt mulțumiți pentru că vor găsi permanent pe raft produsele lor preferate. Cu  SmartCash RMS, nu riști să-ți lipsească vreun produs, pentru că programul sesizează cănd se termină un anumit tip de produs și trimite o comandă furnizorului. Acest soft este capabil să analizeze care sunt produsele greu vandabile, pentru a nu le mai achiziționa, dar și care sunt mărfurile care au o viteză de circulație mare și trebuie comandate în cantități mari.

Problema reducerilor prețurilor la anumite produse, a promoțiilor, a managementului de personal, obținerea unui cash-flow, colectarea banilor se rezolvă cu un singur click.

În perioada de pandemie, magazinul s-a înscris în mod gratuit în portalul online smartcash.store, făcând posibilă comanda online și ridicarea rapidă din magazin a produselor comandate.

Am plecat din biroul Mariei cu o seninătate pe care n-am mai avut-o de multă vreme, hotărâtă ca chiar de-a doua zi să chem echipa Magister, să-mi monteze POS-uri cu cântărire în loc de vechile mele case de marcat și să-mi aducă două terminale mobile pentru inventariere rapidă.

Așa am aflat răspunsul la întrebarea din titlu. Se poate și la mine și la tine și la oricine, cu condiția să fii deschis la nou și să lucrezi cu specialiști recunoscuți în domeniu, cu echipa pentru care rezolvarea problemelor de management sunt o preocupare permanentă de 22 de ani.

Articol scris pentru proba nr.8 a concursului SuperBlog 2020

Sponsor:

Publicat în Superblog 2020

Scrisoarea unui pacient către farmacia lui preferată

Dragă Farmacie la Preţ Mic,

Observ că odată cu trecerea anilor am nevoie din ce în ce mai mult de produsele tale. Articulaţiile au început să scârţâie, ochii nu mai percep atât de bine semnele de pe tabletă, tenul şi-a piedut din strălucire şi părul din densitate. Ca şi cum toate astea n-ar fi de ajuns, suntem în sezonul răcelior, virozelor, gripelor, la care se adaugă şi pericolul coronavirusului.

Şi pentru că se apropie Black Friday la Farmacia la Pret Mic, te-aş ruga să-mi faci o reducere la următoarele produse:

Pachetul pentru imunitate de la Naturalis, care conţine 20 de comprimate efervescente de Vitamina C 1000 Mg+Zn, 10 plicuri de ViroProtect Rapid şi 30 de comprimate de vitamina D3 2000 UI.

Regăsesc în acest pachet toate vitaminele de care am nevoie pentru un sistem imunitar puternic, care să mă apere în cazul în care voi fi atacată de viruşi. Acest sfat l-am auzit de la doctorul Virgil Musta, care luptă cu succes de câteva luni împotriva coronavirusului. Pe lângă aceste vitamine, domnul doctor recomandă o dietă echilibrată, o stare psihică bună şi prezentarea la spital în cazul simptomelor specifice ale bolii: o tuse intensă, reapariţia febrei, reactivarea unor simptome care devin intense, senzaţia de lipsă de aer sau de sufocare.

Deşi mă protejez prin utilizarea măştii şi spălat căt mai des pe mâini, sunt conştinetă că oricând pot lua  virusul de la persoanele asimptomatice din jur, care de cele mai multe ori sunt prieteni sau chiar membri ai familiei, în faţa cărora îţi dai „scutul” jos. Acest pachet pentru imunitate de la Naturalis, mi se pare vital, aşa că voi avea nevoie de el constant, până în primăvară, de aceea te rog să-i faci o reducere.

Proenzi ArtroStop Rapid+ 180 tb, face parte din categoria vitamine şi suplimente.  Eu îl folosesc cu succes jumătate de an, adică din octombrie până la sfărşitul lui martie, când vremea e rece şi articulaţiile se transformă în staţii meteo la purtător. Această cutie îmi ajunge pentru toată perioada. Extractul de Boswellia Serrata, vitamina C, glucozamina si colagen de tip II îmi ajută articulaţiile să treacă mai uşor de sezonul rece. Evident, port haine mai groase care să mă protejeze de frig şi umezeală. La noi în familie e nevoie de trei astfel de cutii, aşa că mi-aş dori un discount motivant şi la acest produs, care se comandă exclusiv online.

Un alt produs pe care-l folosesc în ultima vreme şi la care aş vrea un preţ mai mic este Anticârcel Rapid.

Aproape în fiecare noapte, aproximativ la aceeaşi oră, o mână nevăzută îmi trage cu putere o fibră din muşchiul gambei piciorului stâng. E o senzaţie cumplit de dureroasă şi doar cei care-au trecut prin aşa ceva înţeleg despre ce vorbesc. Durerea e atât de intensă încât persistă şi în timpul zilei. Unii mi-au spus că ar fi vorba despre lipsă de calciu, alţii că ar fi lipsă de magneziu ori de vitamina C. Am încercat toate aceste vitamine pe rând sau împreună, dar simptomele nu dispăreau. Singurul care mă ajută este Anticârcelul Rapid, însă efectul lui încetează odată cu terminarea celor 20 de pliculeţe, aşa că am nevoie de alte şi alte cutii. În compoziţia lui intră: Potasiu, Magneziu, Vitamina E şi Vitamina B6, deci nici urmă de Calciu sau Vitamina C. Pe lângă faptul că îmi alungă cârceii din timpul nopţii, acest supliment alimentar ajută la buna funcţionare a sistemului nervos, aşa că atunci când îl iau mă simt mult mai calmă şi mai liniştită.

-Aţi fost vreodată stresaţi ? Recunosc, e o întrebare fără sens în zilele noastre, când ţi-e aproape imposibil să ai o zi liniştită. Coronavirusul şi restricţiile impuse de acesta, iminenţa pierderii job-ului, imposibilitatea de-a rămâne acasă cu cei mici care nu mai pot merge la şcoală, teama de-a mă mai duce la spital pentru a-mi trata vreo afecţiune, toate acestea şi multe altele îmi erodează sistemul nervos. Medicul de familie, care nu s-a mai apropiat de mine, ci m-a consultat verbal, de la distanţă, mi-a recomandat să iau nişte B-uri.

În farmacia online am găsit acest 50 Complex de la Solgar, ce conţine vitaminele: B1, B2, B3, B6, B12 şi care ajută la funcţionarea sistemului nervos în parametrii optimi. E bun şi pentru sănătatea părului, ochilor şi pielii dar şi pentru un sistem imunitar puternic. Cred că nu numai eu am nevoie de el, ci foarte multă lume vlăguită de atâtea probleme, aşa că vă rog să-i faceţi o reducere de preţ de Black Friday.

Ştiu că v-am cerut deja prea multe reduceri, dar nu sunteţi voi Farmacia La Preţ Mic, cea care slujiţi în primul rând interesele noastre, ale celor cu probleme medicale de tot felul, având grijă şi de bănuţii, care nu mai sunt aşa de mulţi în ultima vreme ?  Ba da !  Şi vă mulţumim pentru asta !

Vă rog să puneţi pe listă, atunci când vă veţi pregăti de perioada reducerilor şi Natures Aid 3 în 1 Natural Formula, un produs natural ce conţine extract de Garcinia Cambogia,  Extract de cafea verde decafeinizat (Green Coffee) – Svetol® şi Extract din frunze de Ceai verde (Camellia sinensis) care-mi este util pentru a mai reduce din greutate, a-mi controla pofta de mâncare şi nu în ultimul rând, pentru a mă ajuta în lupta cu stresul. Am început să fac mai multă mişcare ca de obicei şi chiar să mai reduc din porţii, dar kilogramele nu se dau duse cu una cu două.

În speranţa că vei ţine seama de propunerile mele, aştept cu nerăbdare să-mi încarc coşul cu sănătate, în ziua marilor reduceri.

Articol scris pentru proba 6 a concursului SuperBlog 2020

Sponsor:

Publicat în Superblog 2019

Visul unei nopţi de iarnă

În timp ce afară viscolul şuieră ameninţător, în casă miroase a gutui coapte şi a vin fiert cu aromă de  scorţişoară. Mam’mare, cu ochelarii pe vârful nasului, se uită spre noi şi zice:

-Doinoo, Cristinoo, se apropie sărbătorile maică şi n-aţi cumpărat cadouri. Iar o să vă prindă ultima zi şi o să luaţi ce mai găsiţi prin magazine, după ce a ales toată lumea ce-i mai frumos. S-or fi săturat şi părinţii ăştia ai voştri să primească an de an aceleaşi lucruri. Aţi umplut casa de şosete, maieuri, pijamale şi pulovere. Ce naiba, fetelor, nu mai găsiţi şi voi altceva ? Vă lăudaţi că sunteţi creative, că vreţi să-i influienţaţi şi pe alţii cu ideile voastre, şi când colo…

Mam’mare se opreşte din discurs, soarbe cu nesaţ din cana cu vin, apoi îşi vede de lucru în continuare, la o căciuliţă pentru cel mai nou membru al familiei. Noi ne facem că avem treabă. Eu pe laptop, soră-mea pe tabletă. Suntem online mai tot timpul şi discutăm pe mess.

Doina: -Mam’mare are dreptate ! Trebuie să mergem la cumpărături !

Cristina: -Nu mergem nicăieri fără un plan bine pus la punct. Iar vrei să ne certăm, ca data trecută?

Doina: -Eu, îi iau lu’ Radu un set de lame de ras, un parfum şi o spumă de bărbierit, iar dacă îmi mai rămân ceva bani, un portmoneu.

Cristina: -Cănd te aud, chiar că-i dau dreptate lu’ mam’mare, că n-ai pic de imaginaţie. Te gândeşti numai la lucruşoare de astea mărunte, care se consumă într-o săptămână, maxim o lună. Ia exemplu de la mine, oferă-i experienţe. Un bilet la teatru, la concert, ori la meci, o şedinţă la spa, unde să mergeţi să vă bucuraţi împreună. Lasă că o să găsească el cu ce să se radă şi fără să-i cumperi tu. Oferă-i un cadou personalizat, ceva unic, ceva care să-l reprezinte şi în care să se regăsească, ceva care să dureze o viaţă şi de care să-şi amintească cu drag, ori de câte ori îl va atinge.

Doina: -Nu înţeleg ! Ce-ar putea să-i creeze o asemenea emoţie ? Poate nişte râme pentru mers la pescuit şi o undiţă care să prindă singură 10 kg. de peşte pe oră.  🙂   Tu, ce i-ai luat lui Geo ?

Cristina: -I-am făcut o carte personalizată. Pe fiecare pagină e o poveste din viaţa noastră, ilustrată prin fotografii dragi nouă şi câte un mesaj care să-i meargă la suflet. I-am arătat-o, ştii doar că nu-mi pot ţine gura şi iată reacţia lui, exprimată public.

Doina: E super ideea ! Pot s-o văd şi eu ?

Cristina: Acum, nu. A luat-o cu el la muncă, să se laude în faţa colegilor. Cartea e una de lux, coperţile sunt tari, buretate, conţinutul e printat color, la cea mai înaltă calitate, iar paginile au aspect lucios. O să-ţi placă ! E woow !

Doina: E greu de realizat ? Hai să facem împreună o carte pentru mama ! Mă duc să aduc pozele vechi, din albumele îngălbenite de vreme, cele mai noi le avem salvate în folderul „Familie”, pe discul D.

Şi ceea ce părea să fie un lucru atât de simplu la început, s-a dovedit a fi chiar foarte complicat. Căci nu e uşor să alegi dintre sute de fotografii, pe cele care să spună o poveste emoţionantă, aşa cum nu e simplu nici să spui ceva care să ungă sufletul mamei peste ani.  Târziu, în noapte, cu ochii plini de lacrimi de recunoştinţă, am reuşit să selectăm cele 40 de poze care aveau să scrie povestea celei mai dragi fiinţe din viaţa noastră. Aranjarea în pagină şi editarea au fost o joacă de copii.

Mam’mare mâna porcii la jir de multă vreme. Trecuse de mult de miezul nopţii şi începusem şi noi a simţi oboseala. Doina a înţeles, în sfârşit, deosebirea dintre un cadou banal şi o carte cu personalitate. S-a hotărât ca a doua zi să facă şi o carte pentru copil şi să culeagă pozele direct de pe contul lui de facebook, pentru că, din punct de vedere tehnic, se poate.

Am adormit amândouă, în aceiaşi cameră, în acelaşi pat, ca în copilărie. Şi am visat împreună. Visul unei nopţi de iarnă.

Articol scris pentru proba 25 SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Superblog 2019

Când vine şeful cel mare

La noi în firmă nu se schimbă nimic. De zece ani, acelaşi decor. Femeia de serviciu îşi face treaba a lehamite, fără nici cea mai mică tragere de inimă. Covoare ponosite, geamuri murdare, miros de mucegai, o dezordine cu care ne-am obişniut.

Trag uşa masivă din lemn şi simt cum o adiere de parfum plăcut îmi inundă nările. Geamurile strălucesc de curăţenie, ba chiar au apărut şi câteva muşcate albe şi roşii, care au schimbat cu totul atmosfera. Colegii par mai preocupaţi ca de obicei şi pe birourile lor e ordine. Au dispărut chiar şi nişte cutii în care depozitam documente mai vechi, un fel de arhivă improvizată. Vlad se îndreaptă grăbit spre sala copiatoarelor, deşi, oficial, nici nu începuse programul.  Strig la el:

– Vlad, Vlad, ce se întâmplă aici ? Ce-i cu agitaţia asta ?
– Vine şeful, şeful cel mare.
– Şeful cel mare ? Ăla din Anglia ? Boss-ul ?
-Exact ! Şi nu vine singur, ci cu echipa.
-Închide firma ? Ne concediază ? Nu-i mulţumit de noi ?
-Nu. Vrea să ne cunoască !  În cei zece ani n-a venit niciodată.  Acum, în preajma sărbătorilor de iarnă, cică vrea să ne cunoască şi să ne mulţumească pentru munca noastră.
-Adică, ne premiază ? am izbucnit eu fericită.
-Se poate ! Hai, du-te sus ! O să ai de lucru !

Sus, adică la direcţiune. La etaj, alte schimbări îţi spuneau că ceva cu adevărat important o să se întâmple. De cum intru pe uşă, doamna Geta, îmi spune ferm:

-Te vei ocupa de oaspteţii noştri !  Vorbeşti bine engleza, orice te-ar întreba ai răspunsurile la tine, în plus, ne-ai demonstrat de atâtea ori că eşti o bună organizatoare. Ai două zile la dispoziţie să pregăteşti un plan cu care să-i dăm pe spate. Vor fi 15 persoane de la ei şi 15 de la noi. Nu vor sta decât trei zile, aşa că nu vreau să plece de-aici nemulţumiţi. Ai buget nelimitat, însă asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm banii pe chestii inutile. Iată aici faxul cu data şi ora sosirii, data şi ora plecării şi numele fiecăruia dintre ei. Când am ieşit din birou, eram îngrijorată şi în cap îmi răsuna doar termenul, „două zile”.

M-am trântit pe scaun, am luat poziţia „Gânditorului de la Hamangia” şi răsfoind agenda de lucru, mi-am notat sarcina: „Delegaţie compusă din 30 de persoane. Program pentru trei zile.”

Am citit faxul şi am început să planific.

Ziua 1:

ora 9: -De adus invitaţii de la aeroport.

Voi folosi microbuzul firmei, e destul de încăpător şi se strecoară repede prin traficul din capitală, dar tot o să-mi ia vreo oră până voi ajunge cu ei la sediu.

ora 10-11 -Mic dejun.

Sun la firma noastră preferată de catering, le explic despre ce e vorba şi ei mă asigură că vor veni cu ceva woow.

ora  11-12 -Se va discuta planul pentru cele trei zile şi vom face cunoştinţă cu ei.

Cad pe gânduri. Unde să-i duc după ora 12 ? Străzile Bucureştiului sunt blocate de buldozere şi picamere, e praf şi multă poluare, aşa că renunţ la idee. Mai bine undeva, la munte. Aer curat, creiere oxigenate, creşte nivelul de serotonină şi prin urmare şi buna dispoziţie. Peisaje montane, care să-ţi bucure sufletul şi o lume primitoare şi amabilă. Da ! Ştiam exact unde găsesc cea mai bună cazare din Poiana Braşov, doar fusesem de atâtea ori la Royal Boutique Hotel. Mă simt acolo ca acasă, sunt fana bucătăresei şi iubesc personalul întotdeauna amabil şi zâmbitor, a căror uniforme de gală, îmi amintesc de cavaleria de odinioară. În plus, nici nu-i nevoie să caut vreun salon de evenimente în Braşov, căci la Hotel  Royal au tot ce-mi trebuie pentru a le face oaspeţilor mei o şedere reuşită. Sun la 0731.909.663 şi mă rog să găsesc camere libere. Găsesc ! Uraa ! Asta-mi rezolvă 99% din probleme. Mă simt uşurată. Hotelul e curat şi plăcut, iar de la balcon ai o privelişte minunată. Sigur vor reveni aici cu familiile.

Ora 12-15: Călătorim spre Poiana Braşov şi ne cazăm la Royal Boutique Hotel, unde vom lua masa.

Ora 16-21: Vizităm Braşovul, care e la o aruncătură de băţ, ne facem poze în Piaţa Sfatului, ascultăm orga din Biserica Neagră, ne strecurăm pe „Strada Sforii”, urcăm la cele două Turnuri, facem o vizită vechilor bastioane şi apoi ne întoarcem pentru o cură de aer curat. Seara, stăm la un grătar încercând să ne cunoaştem mai bine, la un pahar de vin fiert cu scorţişoară şi alte mirodenii, cum numai cei de la Hotel Royal ştiu a face.

Ziua 2:

Ora 9: Mic dejun.

Ora 10-12: Şedinţă de lucru  (prezentarea echipei din Anglia). Nu am emoţii. La hotel, există personal care se ocupă cu logistica. Au tot ce le trebuie pentru a organiza o astfel de manifestare: ecran de proiecţie a materialelor de pe laptop, microfoane, staţie de amplificare, tot.

Ora 12-Prânzul.

Ora 13-15: Şedinţă de lucru (prezentarea echipei noastre, a rezultatelor, bla, bla, bla).

Ora 16: Excursie la Castelul Bran, aflat la jumătate de oră de mers cu maşina de Poiana Braşov. Toţi străinii sunt entuziasmaţi de povestea Contelui Dracula. O să le spun despre Vlad Ţepeş şi despre familia regală a României. Vor pleca cu amitiri memorabile şi cu o pagină din istoria României învăţată.

După cină, vom juca biliard, darts, cine doreşte se va putea relaxa la saună, ori va putea face o plimbare prin staţiune, bucurându-se de privelişte.

Ziua 3

ora 9: Micul dejun.

ora 10-12: O scurtă şedinţă, unde se vor trage concluziile întâlnirii.

ora 12: Prânzul. Sărmăluţe, plăcinte, ciorbă de perişoare şi clătite cu dulceaţă bio. Aperitive cu brânză în coajă de brad, ouă umplute, pastramă de vânat, slăninuţă cu ceapă roşie. Toate, stropite cu vin de casă şi alte licori autohtone.

Ora 13: Excursie la Cetatea Răşnov, care e doar la 15 minute de Poiana Braşov. E în topul celor mai frumoase 10 cetăţi ale lumii, aşa că îi voi surprinde din nou într-un mod plăcut. O să-şi poată lua suveniruri de la buticurile din Râşnov, pentru a le adăuga celor achiziţionate de noi, de la recepţia hotelului. Avem noroc. În perioada asta se desfăşoară „Festivalul de Film şi Istorii Răşnov”, poate prindem şi un film istoric.

Ora 17: Ne reîntoarcem la hotel, unde luăm cina un pic mai devreme. Ne despărţim la un păhărel,  apoi oaspeţii noştri vor pleca către aeroport, prin serviciul de transfer al hotelului. Echipa din România va continua petrecerea până în zori. Propun o partidă de paintball. Am să aduc de la Bucureşti vopsea şi arme cu aer comprimat. Pădure avem din belşug la Poiana Braşov.

Zbârnâitul telefonului mă scoate din transă. E Geta. Mă întreabă dacă mi-a venit vreo idee, că s-a cam dus ziua. Îmi iau agenda şi fug în biroul ei să-i prezint planul.

Ce ziceţi ? O să fie bine ?

Artricol scris pentru Super Blog 2019

Sponsor:

Publicat în Ce-am mai citit, Spring Superblog 2019

Relaţia de cuplu, între mitul literar şi realitatea cotidiană

Zilele trecute am primit o carte cadou, pentru care doresc să le mulţumesc atât organizatorilor concursului de creativitate blogosferică, SuperBlog cât şi membrilor familiei scriitoarei Sidonia Drăguşanu, care s-au decis să facă cunoscută opera acestei minunate povestitoare şi generaţiei actuale.

Mărturisesc că până la citirea cărţii: Jurnalul Aurorei Serafim, n-am auzit de Sidonia Drăguşanu, însă felul ei de-a scrie m-a captivat de la primul capitol. M-am regăsit în personajul principal feminin, cu toată fiinţa mea. Am iubit-o pe Aurora de la prima pagină şi m-am bucurat c-am lăsat-o fericită.

Sidonia a fost o atentă observatoare a relaţiilor de cuplu, pe care le-a descris în operele sale cu multă graţie, fără a folosi limbajul trivial pe care-l regăsim uneori în lecturile contemporane. Deşi, femeia în literarura interbelică, ocupă un rol însemnat, scrierile doamnei Draguşanu emană prin fiecare por, o mare doză de feminism.

„Îmbibată de un sentimentalism şi de un subiectivism mic-burghez”, educatoarea Aurora Serafim, este un personaj care ar trebui luat drept model de corectitudine, cinste, devotament şi iubire, de către generaţia actuală. Relaţia ei cu Ştefan, a eşuat din pricină că nu avea nimic în comun cu el, poate doar dragostea pentru pictură. Aproape toate femeile ascund în trecutul lor câte un Ştefan, chiar şi eu !  Apărut pe fondul unui vid interior, a unei penurii sentimentale, Ştefanul adulmecă victima de la distanţă şi nu se lasă până n-o devorează, ca mai apoi s-o părăsească, fără nici cea mai mică urmă de regret.

Urmează nopţile de nesomn, în care-ţi faci procese de conştiinţă, te învinovăţeşti, plângi, suferi, te deteşti (tot tu, victima !) în timp ce el se consolează în cearşafurile următoarei prăzi (poate chiar cea mai bună prietenă a ta), pe care o ochise cu mult timp înainte ca tu să-ţi dai seama. De altfel, tu, fiind cu adevărat îndrăgostită nici nu vedeai evidenţa, chiar dacă ţi se aduceau dovezi, tu vedeai doar strălucirea rozului.

Aurora e demnă, aşa cum ar trebui să fie toate femeile şi nu aleargă după Ştefan, nu-l imploră să se întoarcă, nu se coboară la nivelul lui, folosind aceeaşi armă de răzbunare. Ea se retrage în colţul ei, ca un câine bătut, lingându-şi rănile sufletului şi face terapie prin muncă, dedicându-se în totalitate lucrului cu cei mici. Aşa am procedat şi eu cu Ştefanul meu, l-am lăsat să plece pe drumul lui şi eu m-am perfecţionat în munca mea.  Abia când s-a îndepărtat suficient de mult, am văzut lucrurile clar şi am realizat că, undeva, acolo sus, cineva m-a iubit şi m-a ocrotit, ferindu-mă de un  personaj fără caracter şi moralitate.

Aurora întâlneşte adevărata dragoste, în persoana doctorului Horia Mihail Sasu, un om integru, pasionat de munca sa, un om care ştie să asculte, să mângâie, să dăruiască. Cu Horia se simte bine, au discuţii interesante şi amândoi au mare grijă de Nina, pe care o vor creşte împreună. Horia o iubeşte pe Aurora aşa cum e, fără poleială, pentru că a văzut lumina din sufletul ei curat şi o ajută să-şi depăşească teama de-a se mai lăsa iubită.

Cred că, într-un final, fiecare femeie corectă, îşi primeşte partea de fericire pe care o merită. O fericire care nu se bazează pe niciun factor extern, ci vine din adâncul fiinţei, fericirea aceea pură, pe care o descriu filozofii.

Jurnalul abundă în personaje interesante. Lavinia, e cu certitudine, unul dintre ele. E plină lumea de Lavinii ! Femei cu ambalaj exterior frumos, făcute parcă pentru a seduce, însă lipsite total de moralitate şi scrupule. Cinică, falsă, neruşinată, Lavinia calcă pe cadavre atunci când  în joc e interesul ei. Tot ce contează pentru ea sunt banii, hainele, bijuteriile şi prezenţa unui bărbat important agăţat de braţul ei.  Pentru Lavinia, munca este degradantă şi umilitoare, sub nivelul ei. Ea a urmat oarecum modelul părinţilor săi, Gena şi Sergiu Gorcea, care s-au căsătorit din interes, având o relaţie „îngheţat de politicoasă”, fără să se iubească. Cunoaştem şi astăzi, o mulţime de cupluri, care deşi nu au nimic în comun, s-au căsătorit din interes. În majoritatea cazurilor, femeia cu bani, neputând atrage altfel bărbaţii, le flutură teancul de euro pe sub nas şi aceştia consimt o căsătorie de compromis, însă fără a se implica nicio secundă sentimental sau emoţional. De cele mai multe ori, stau cu ele până le toacă averea, după care le părăsesc, lăsându-le în mizerie.

Inginerul Liviu Runcan, tată a doi băieţi gemeni (Noni şi Duţu), e o figură interesantă. Cu toate astea, nu mi-ar fi plăcut să rămână cu Aurora, nu se potriveau. El, mi s-a părut cam repezit şi superficial, ba uneori chiar ilogic (n-am înţeles de ce a ascuns tabloul răposatei sale soţii într-un sertar, spunându-le copiilor că n-au mamă), total în contrast cu firea calmă şi raţională a Aurorei. Băieţii, în schimb, sunt minunaţi.

Un alt cuplu frumos descris în această carte, care mi-a amintit oarecum de cel al părinţilor mei, este cuplul bunicilor Aurorei, cei care au avut grijă de ea. Oameni simpli, modeşti, cu suflet bun şi oneşti, lucrau din greu pentru fiecare bănuţ, economisind cu anevoie câte ceva. Nu-şi permiteau prea multe, se iubeau şi-şi ajungeau unul altuia, străduindu-se ca Aurorei să nu-i lipsească strictul necesar.

Diferenţa dintre bunicii Aurorei şi personajele care aveau grijă de Nina, este incomensurabilă. Neacşu şi Sevastiţa au un aprozar unde-şi petrec majoritatea timpului. În afară de-a face bani, nu cred să-i mai intereseze ceva. Sunt indiferenţi cu cea mică, despre care aflăm că, de fapt, e nepoata lui Neacşu, provenită dintr-o escapadă a fiului său. Sunt ursuzi, morocănoşi, gata oricând de-a trece la scandal, dacă cineva ar încerca să-i acuze de ceva.

Am trecut în revistă câteva dintre cuplurile urmărite în acest jurnal. Sunt atât de actuale, de prezente în viaţa noastră contemporană, de ai impresia că jurnalul a fost scris ieri. E aproape imposibil să nu cunoşti, în viaţa de zi cu zi, personaje asemănătoare cu cele descrise atât de maiestuos de către Sidonia Draguşanu.

Eu m-am identificat cu Aurora. Dar tu, cititorule, cu cine te-ai identificat  ?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2019

Recunoştinţă

Au trecut trei ani de-atunci, dar parcă-ar fi fost ieri, atât de mult m-a marcat întâmplarea pe care vă voi istorisi-o acum. E o poveste tristă, însă trebuie să fim cu toţii de acord că uneori viaţa ne mai oferă şi necazuri.

Vine o zi când, vrem sau nu, ne despărţim de cei dragi pentru totdeauna. Deşi ştim că aşa e normal, că asta se întâmplă de când e lumea şi pământul, refuzăm să acceptăm, atunci când ni se întâmplă nouă.  Când medicul neurochirurg m-a cheamat în cabinet şi mi-a transmis că trebuie să mă pregătesc pentru ce-i mai rău, fiindcă tatăl meu mai are de trăit doar trei luni, am simţit cum un fulger m-a străpuns din creştet până-n tălpi. Doar pe el îl mai aveam, pe mama o pierdusem cu mulţi ani în urmă şi între noi exista o legătură foarte puternică. RMN-ul acela blestemat a scos la iveală o tumoră malignă, care s-a extins galopant, în ciuda tuturor iradiaţiilor făcute de medicul oncolog. Am ieşit din cabinet clătinându-mă şi fără pic de glas. Ştiţi, medicii neurochirurgi nu au timp să te consoleze, îţi dau vestea scurt, fără menajamente, după care te invită afară, pentru că sunt ocupaţi.

Tata mă aştepta pe hol. Ce să-i spun ? Cum să reacţionez, când mie îmi venea să urlu de durere ? Pe moment, i-am spus că o să mă duc cu CD-ul şi la un alt medic. A primit o reţetă cu câteva medicamente care să-i mai calmeze durerile, care începuseră a-şi face simţite prezenţa. Am mers împreună la farmacie şi am luat-o. Era 1 iunie.

Săptămâna următoare l-am internat la Iasi, pentru şedinţele de iradiere, în care îmi pusesem mari speranţe. I-au făcut o ultimă fotografie.  În câteva săptămâni situaţia lui s-a înrăutăţit considerabil. Mi-au dat o salvare şi l-am adus acasă. Am plâns amândoi. Ştiam că e sfârşitul, dar parcă tot ne mai agăţam de ceva.

Durerile deveniseră din ce în ce mai mari şi nu se mai putea da jos din pat. Mânca puţin şi dormea mult, poate şi din pricina tratamentului cu morfină pe care i-l făceam, pentru că toate asistentele medicale pe care le-am rugat să vină, m-au refuzat, pe motiv că nu vin la muribunzi, le deprimă vederea acestora.

Am rugat atunci pe foarte multă lume să mă ajute. Am căutat pe internet soluţii, dar nimeni, absolut nimeni nu mi-a întins o mână de ajutor. Alergam între servici şi casă, iar nopţile îi vegheam respiraţia.

Într-o zi, i-a fost atât de rău, încât am chemat salvarea şi l-am dus la spital. Aici l-a preluat o doamnă doctor care, făcândui-se milă de mine, l-a oprit la secţia de îngrijiri paleative. Mi-a spus că nu are voie să-l ţină mai mult de două săptămâni, deşi nu crede că v-a mai rezista decât câteva zile.

Îmi venea să-i mulţumesc în genunchi, sărutându-i mâinile. A fost singura persoană care m-a ajutat în acele momente deosebit de dificile. Datorită ei, tatăl meu şi-a trăit ultima săptâmână din viaţă demn. I s-a pus oxigen, i s-a făcut tratamentul cu morfină aşa cum trebuia, iar eu şi soţul meu, eram mai mult la spital decât acasă.

Vă mulţumesc, doamnă doctor C.M. !  

Nu ştiu ce dar material ar exprima cel mai bine recunoştinţa mea. Pentru un astfel de gest, orice şi oricât mi se pare prea puţin.  Dar, pentru că ne pregătim pentru o mare sărbătoare creştină, am căutat pe site-ul  Borealy.ro, în categoria „Cadouri de Paşte„. M-am oprit la icoana „Fecioara Maria şi Iisus”, placată cu aur, lucrată de maeştrii brandului de top spaniol Credan.

Cred că doamnei doctor o să-i placă şi cu siguranţă o va păstra în cabinetul dumneaei. O plăcuţă pe care să scrie doar  „Vă mulţumesc !” e suficientă. Uneori, prea multe cuvinte nu reuşesc să spună atât de multe, ca un simplu mulţumesc.

Un dar pe care l-am găsit la „Cadouri pentru doctor” şi care o să completeze foarte bine icoana, este o decoraţiune placată cu argint, reprezentând un îngeraş cu un porumbel în mână, realizat cu mare măiestrie în Italia, de către artiştii de la Chinelli.

Prin acest dar, doresc să-i transmit doamnei doctor, că ea însăşi este un înger, ce ţine în mâinile sale sufletele oamenilor aflaţi în suferinţă.

Deşi, în august anul acesta se vor face trei ani de la întâmplarea pe care tocmai v-am povestiti-o, încă mi-e greu să vorbesc despre asta şi încă mi se umplu ochii de lacrimi, aşa încât prefer să închei acest articol aici şi să ascultăm pentru câteva clipe, liniştea universului.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2019

Student în Bucureşti

Doru, băiatul lu’ nea Ion, de la etajul II, a intrat la facultate. Bucurie mare, ce mai ! Pe tanti Maria n-o mai ajungi cu prăjina la nas, aşa de mândră e. A intrat Doru al ei la Politehnică, pe locurile fără taxă. Mâine-poimâne va ajunge inginer constructor şi, cine ştie, poate că se întoarce în oraş, că e mare nevoie să se construiască locuinţe pentru tineri.

Problema e că n-a prins cazare în cămin şi vecinii noştri sunt disperaţi. Au citit ei, în Gândul, câţi bani dau pe chirii studenţii din marile centre universitare şi s-au îngrozit. De unde să facă ei rost de 700-800 Euro pe lună numai pentru chirie ?

Cristina, contabila de la parter, le-a dat să citească un articol din Ziarul Financiar, de unde au aflat că în zona Grozăveşti-Politehnică, chiria garsonierelor variază între 250 şi 290 de euro. Le-a mai venit inima la loc, deşi, pentru ei, chiar şi suma asta era uriaşă. Ion şi Maria sunt oameni simpli, care câştigă împreună 5000 lei, dar îşi iubesc atât de mult copilul, încât ar fi în stare să-i dea lui 4000 lei, iar ei să trăiască cu o mie. Am auzit-o de multe ori pe tanti Maria zicând că vrea ca Doru să poată face o şcoală mai înaltă, să ajungă domn, nu un simplu muncitor ca ea sau ca bărbatu-său Ion.  Au încercat să vorbească cu nişte vecini care au copiii la Bucureşti, poate-i găseşte ceva şi lui Doru, dar nu s-a oferit nimeni să-i ajute.

Cu două săptămâni înainte de a începe anul şcolar, Ion şi Maria s-au dus la Bucureşti să caute gazdă pentru Doru. Nu mai fuseseră de mult prin capitală, aşa că s-au mirat tare mult văzând câte s-au schimbat. Au luat un taxi de la Gara de Nord până la Politehnică, întrebându-l pe taximetrist dacă nu cunoaşte pe cineva care are o cameră de închiriat. Cum n-au aflat nimic, s-au dus la secretariatul facultăţii, sperând ca de acolo să-i ajute cineva. Cum intra vreo persoană în clădirea facultăţii, nea Ion, îşi scotea pălăria, se apleca până la pământ şi-l întreba dacă nu are el, sau vreo cunoştinţă de-a lui o cameră cu chirie pentru Doru, băiat harnic şi cuminte, ca o fată mare.

Într-un târziu, paznicului i se făcu milă de ei şi le-a indicat să meargă la chioşcul de ziare şi să ceară „Anunțul Telefonic”, primul ziar de mică și mare publicitate din România, unde vor găsi  tot felul de anunţuri: imobiliare, auto, locuri de muncă, servicii, matrimoniale, ba chiar şi garsoniere ori apartamente de închiriat.

„Cum de nu m-am gândit la anunţurile de mică publicitate ?”, zise nea Ion, dându-şi singur o palmă peste frunte. „Doar aşa mi-am găsit loc de muncă şi nevastă.”

Alergă repede la chioşc şi ceru două ziare „Anunţul Telefonic”, unul pentru el şi unul pentru nevastă, apoi se aşezară pe-o bancă şi începură căutarea. Au răsfoit ceva până au dat de închirieri, dar s-a meritat. Au găsit vreo câteva pagini cu oferte. Acum, aveau de unde alege şi parcă le mai revenise zâmbetul pe buze, după atâtea căutări fără niciun rezultat.

Au încercuit cu pixul ce le-a convenit şi au sunat la fiecare. Până la urmă au făcut treabă bună. Au găsit o garsonieră curată, mobilată, cu doar 700 lei/ lună. Staţia de troleu era la câţiva paşi de bloc, aşa că legătura cu oraşul era asigurată.

Fără anunţul din ziar, le-ar fi fost aproape imposibil să găsescă ceva pentru fiul lor.

Sursa foto: Anuntul.ro

S-au întors fericiţi acasă, dându-i lui Doru vestea cea mare. Erau atât de încântaţi, încât Doru nu le-a mai spus că el a căutat on-line pe anuntul.ro, unde găsise nu numai gazdă, ci şi un loc de muncă part-time, care să-l mai ajute să-şi plătească din cheltuieli.

Anunţurile sunt „cele mai sincere informații dintr-un ziar”, așa cum le cataloga Thomas Jefferson. Fără ele, ne-am descurca mult mai greu, aşa cum aţi văzut şi în povestea cu părinţii lui Doru. Tehnologia actuală ne permite să avem acces la informaţie mult mai uşor şi mai repede. Informaţiile sunt bine structurate şi organizate pe categorii, astfel încât, cu câteva clicuri de mouse, putem să ne schimbăm viaţa radical. O casă, o maşină, un loc de muncă, sau chiar partenerul de viaţă, le puteţi găsi pe anuntul.ro încă din anul 1996. Oamenii au evoluat şi nu mai au timp să umble din uşă-n uşă pentru a căuta informaţii. Aşa că, dacă tu ai de oferit ceva sau cauţi ceva, nu proceda ca Ion şi Maria. Intră pe anuntul.ro, înregistrează-ţi anunţul şi în cel mai scurt timp îţi vei rezolva problema.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2019

Cu nostalgie, despre prima mea vacanţă

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la prima mea vacanţă, mă apucă un dor teribil de copilărie şi de părinţi.

La noi în familie exista obiceiul ca odată pe an să plecăm într-o staţiune, cu bilete luate prin U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România).  Dreptul la vacanţă era ceva ce nu putea fi pus în discuţie de nimeni, aşa că orice s-ar fi întâmplat, trei săptămâni din an, eram plecaţi.

Mi-amintesc, de parcă ar fi fost ieri, valiza maro în care mama înghesuia tot felul de lucruri şi pe care tata o căra cu greu până la gară, sacoşele cu mâncare şi cu nelipsitele mele jucării şi starea aceea plăcută de tensiune, care se lăsa cu nesomn în noaptea dinaintea plecării (obicei cu care am rămas şi-n ziua de azi). Deşi eram mică, când ştiam că trebuia să plecăm în vacanţă, mă trezeam prima şi eram veselă şi binedispusă, de se mirau ai mei, ştiind ce chin aveau în celelalte zile cu mine, din pricina sculatului de dimineaţă.

Prima vacanţă, din care mai păstrez amintiri, a avut loc acum 40 de ani. O vacanţă în România (cum altfel, în vremurile acelea), la Eforie Nord. Atunci aveam să văd pentru întâia oară marea, să mă joc de-a constructorul de castele de nisip, să încerc apa călduţă şi să culeg scoici de toate mărimile şi culorile.

Peronul gării din Comăneşti devenise neîncăpător. Lume multă cu zeci de bagaje aştepta trenul de Constanţa. Un şuier prelung şi namila din fier începu a-şi arăta trupul de după dealuri. N-am avut timp să număr vagoanele, că m-am şi trezit  proiectată pe-o bancă într-un compartiment cu alte cinci persoane. O vreme am stat liniştită, dar drumul a fost lung şi răbdarea mea limitată, aşa că n-a rămas niciun colţ de tren neexplorat şi nici un geam neşters. Oamenii îmi dădeau mere, covrigei, orice, numai să mă potolesc, însă. . . ţi-ai găsit !

La hotel, până ce ai mei terminau cu formalităţile de la recepţie, ştiam deja unde-i bucătăria, liftul, sala de film, mă rog, tot ce aveau oamenii pe-acolo. Nu m-am rătăcit niciodată, ba chiar mi-am dezvoltat o bună orientare în spaţiu.

Am primit o cameră la mansardă, cu un perete înclinat şi cât timp ai mei s-au dus să facă cumpărături, eu, de plictiseală, m-am urcat pe pat şi am dat jos tot varul de pe acel perete. Nu vă zic ce reacţie au avut părinţii la întoarcere, ce s-au mai „bucurat” şi cum mi-am început eu vacanţa. Noroc cu cei de la recepţie, care au constatat condiţiile improprii de locuit şi ne-au dat altă cameră, mult mai frumoasă, cu balcon şi vedere la mare.

A doua zi am ieşit la plajă cu tot arsenalul de lopăţele, greble, găletuşe, etc. M-am împrietenit repede cu ceilalţi copii, doar că n-am vrut în ruptul capului să mă dezbrac. O să ţin minte asta toată viaţa. S-au chinuit ai mei să-mi dea rochiţa jos, cu

vorbă bună, cu ameninţări. Nimic ! N-am vrut şi pace !  Dacă încercau cu forţa, urlam ca din gură de şarpe, aşa că m-au lăsat în pace. Toată vacanţa aşa m-am „bronzat”, aşa am intrat în apă, aşa am cules cele două pungi de scoici, pe care le-am adus acasă, împărţindu-le prietenilor de la bloc şi colegilor de la şcoală. Era o chestie să ai scoici, era dovada că ai fost la mare şi în plus, erai privit cu admiraţie de ceilalţi.

Când venea vremea mesei, mă duceam direct în bucătăria hotelului şi doamnele de-acolo îmi puneau pe farfurie tot ce voiam să mănânc. Ii strigam pe chelneri pe nume, spre distracţia celor ce luau masa prin preajma noastră.

Astăzi, mulţi copii rămân cu bunicii, fiind privaţi de-o vacanţă fericită împreună cu cei care le-au dat viaţă, poate şi din această cauză, Christian Tour susține Dreptul la vacanță, căci, ce poate fi mai frumos decât să-ţi încarci bateriile alături de cei dragi, să rămâi cu amintiri care să dăinuie în timp şi care să te facă să zâmbeşti chiar şi după 40 de ani.

Ş-apoi, dacă de mic deprinzi pasiunea pentru călătorii, toată viaţa vei vâna zilele în care să poţi trage o fugă undeva, la munte, la mare, în ţară sau în afară, nici nu mai conteză, sunt atâtea locuri de văzut, încât o viaţă nu-i suficientă pentru a cuprinde toată frumuseţea lumii acesteia. Dalai Lama spunea: „O dată pe an, du-te undeva unde nu ai mai fost înainte”. Eu, aşa încerc să fac şi mă minunez că există oameni care merg an de an în acelaşi loc. Nu-i înţeleg !

Poţi să-ţi organizezi vacanţa singur (alegând traseul dorit, rezervând camera la hotel, alergând după maşini sau avioane) ori poţi să-ţi faci vacanta cu Christian Tour şi nu-ţi mai rămâne decât o singură grijă: aceea de-a te simţi bine şi  de a te bucura de moment.

Fetiţa cu părul bălai şi ochii albaştri ca marea a crescut. Din când în când se reîntoarce la malul mării pentru a se reîntâlni cu copilul interior. De fiecare dată îl regăseşte, dar e din ce în ce mai îndepărtat. Pasiunea pentru călătorii a rămas vie, deşi acum preferă mai mult circuitele culturale organizate, căci i-a mai dispărut din energia exploratorului pe cont propriu şi a constatat că e mult mai comod atunci când totul e aranjat de firma de turism, ba chiar ajungi la un preţ cu mult mai mic.

De peste 20 de ani, Christian Tour a construit „Câte un drum spre fiecare vis”, fiind lideri în branşă. În ofertele lor, găseşti tot ce ţi-ai putea dori, iar dacă nu te-ajută punga, poţi achita chiar şi în rate. Peste 200000 de turişti i-au ales. Tu, unde-ai vrea să mergi cu Christian Tour ?

Articol scris pentru prima probă a concursului Spring SuperBlog 2019.

Publicat în Superblog 2018

În lumea omului-păianjen

„-Şi Spider-Man s-a urcat pe clădire cu ajutorul unei pânze şi de-acolo a văzut tot ce se petrecea în camera din blocul turn alăturat. Atunci, a mai aruncat o pânză, care s-a prins fix de geamul unde oamenii răi o sechestraseră pe fată. Aceasta l-a observat, dar el i-a făcut semn să tacă. Într-un moment de neatenţie a intrat pe fereastră, făcându-se invizibil. A înregistrat toată conversaţia, apoi i-a legat fedeleş pe cei trei răufăcători şi a eliberat-o pe fată. „

Cel mic adormise deja, aşa că am pus revista de benzi desenate cu Spider-Man pe noptieră, am stins veioza şi m-am dus în camera mea. M-am aşezat în pat şi am ascultat cu atenţie. Nu, nu mi se părea. Undeva, pe holul de la intrare se auzea o muzică stranie, abia perceptibilă. M-am ridicat să văd ce se întâmplă, deşi inima mi-o luase la trap. Am dat peste un puşti care se juca cu un fel de telefon. Mi-a spus că se numeşte Miles Morales şi, din 28 decembrie 2018 o să am ocazia să-l văd în toate cinematografele din ţară, în filmul de acţiune: “Omul-Păianjen: În lumea păianjenului”. Am început să râd, mi se părea imposibil ca un puşti ca el să joace într-un film de aventuri, îl vedeam cel mult într-un film de animaţie.

– Uite, mi-a spus el, te iubesc pentru că semeni cu mama mea. Şi ea îmi citea din revistele de benzi desenate, tot felul de întâmplări prin care trecea Omul-Păianjen, înainte să adorm. M-am gândit să te premiez pentru asta !

-Să mă premiezi ? Tu ? Cum ai putea să mă premiezi tu ?!

– Foarte simplu !  O să-ţi împrumut costumul meu pentru o zi. Nu te teme, se mulează pe oricine-l atinge. Pentru o zi o să vezi cum e să fi erou, pardon, eroină şi o să ai ocazia să faci câteva fapte bune într-un mod cu totul şi cu totul special. În plus, o să-i cunoşti şi pe prietenii mei, pentru că nu sunt singur, vei vedea !  Ei te vor ajuta, sau te vor chema să-i ajuţi.

De îndată ce am atins costumul, m-am transformat pe loc în eroul despre care îi citeam copilului seară de seară. Totul se  conducea mental. Era suficient să-mi doresc să ajung pe vârful unui munte şi într-o secundă puteam admira lumea de sus. Din păcate n-am avut timp pentru astfel de curiozităţi, căci, în căsuţa de lângă blocul meu, unde stă o bunică ce-şi creşte singură nepotul, se auzeau plânsete. Am aruncat un ochi pe fereastră, când, ce să vezi ? Femeia uitase să închidă portiţa sobei şi câteva flăcări începuseră a mistui covorul, până aproape de pătuţul micuţului. Am intrat printr-o gaură a ferestrei, am stins focul şi din trei mişcări l-am adormit pe băieţel. 

Nici n-am ieşit bine din casa cu pricina, că m-am văzut înconjurată de încă vreo trei oameni-păianjen, care mi-au spus să-i urmez. Am ajuns într-un loc necunoscut, undeva pe un munte, de unde se putea vedea clar un tunel. 

-Priveşte ! mi-a spus unul dintre ei, în curând o să vină trenul şi podul acesta e foarte şubred. Trebuie să ne unim forţele pentru a evita producerea unei catastrofe feroviare. Am întins toţi pânzele pe sub cele două linii ferate şi le-am legat de crestele munţilor. Totul a decurs normal. Apoi am sunat la 112 şi am anunţat care este starea podului. 

Mi-am dorit să le fac o vizită incognito prietenilor mei din Bucureşti, aşa că în secunda doi eram în casa lor, în modul invizibil, desigur. Surpriza a fost de partea mea, căci amicii nu erau acasă, să-i pot speria puţin, aşa cum aş fi vrut, în schimb hoţii, da !  Vreo doi tipi cu cagule, scotoceau de zor după bani şi bijuteri. Afară-i aştepta o maşină, în care încărcaseră deja câteva obiecte de preţ, dar şi un tip ce avea rolul să stea de pază. Am luat cheia din contact, apoi am activat alarma. I-am speriat de moarte, căci nu ştiau de unde li se trage şi se tot ciocneau unul de celălalt, până ce au apărut cei de la firma de securitate şi i-au dat pe mâna poliţiei. Toate obiectele au rămas la locul lor.

Prin costumul de Spider-Man nu se simte frigul, aşa că m-am oprit să admir frumuseţea capitalei, de pe cea mai înaltă clădire, Sky Tower. Două maşini făceau slalom printre celelalte, care-şi vedeau liniştite de drum. Şoseaua îngheţase şi cauciucurile patinau care încotro. Pe banda opusă, alţi doi şoferi teribilişti se jucau cu viaţa lor şi a celorlalţi. Am observat că unul dintre ei pierduse complet controlul, aşa că am aruncat rapid o pânză şi am creat un blocaj rutier. Toată lumea s-a oprit neştiind ce se întâmplă şi astfel am reuşit să mai salvez câteva vieţi. 

Am coborât în parc să pot observa oamenii, fără ca ei să mă vadă. Frumos spectacol !  O tânără s-a aşezat lângă mine, îi simţeam răsuflarea. Şi-a agăţat poşeta de marginea băncii şi se uita pe facebook. Scria mesaje atât de repede iubitului ei, încât abia apucam să citesc şi eu ceva. De undeva, de după nişte tufişuri a apărut un bărbat care i-a smuls telefonul şi poşeta. Fiinţa fragilă a rămas pe loc, paralizată de spaimă. Asta m-a enervat la culme. I-am pus piedică individului şi i-am mai tras şi vreo două palme zdravene, aşa, ca să-l bag în groază. S-a uitat speriat către fata ce-l privea cu dispreţ. Probabil a crezut că are puteri paranormale. A lăsat tot şi-a plecat. Fata şi-a luat lucrurile şi dusă a fost. 

S-au auzit din nou sunetele acele stranii, era  Miles Morales, care îmi zâmbea mulţumit. 

-Bravo, te-ai descurcat minunat ! Acum e timpul să-mi dai costumul. Am văzut că ţi-a plăcut să fi ca noi şi ai făcut o mulţime de fapte bune într-o singură zi. 

Din camera copilului se auzeau zgomote, semn că se trezise. M-am dus repede să văd ce face. Răsfoia revista de benzi desenate. 

-Mami, mami, uite, mai ai  două pagini şi terminăm povestea.  

Articol scris pentru proba 26 a concursului Super-Blog 2018

Sponsor: