Publicat în Spring Superblog 2017

CU AVBS CREDIT am cumpărat un cilindru compactor pentru firmă

Viaţa de antreprenor nu e deloc uşoară, dar odată ce te-ai băgat în horă trebuie s-o joci până la capăt. Nu mai e cale de întoarcere, nu mai poţi să revii la statutul de simplu salariat, pur şi simplu devii dependent de ceea ce faci. Zi şi noapte mintea îţi e conectată la  problemele firmei. Vrei să creşti, vrei să ai clienţi mulţumiţi, vrei salariaţi competenţi, vrei cele mai performante utilaje care să te ajute să faci lucrări de calitate şi evident, vrei ca la sfârşitul anului să ai un profit care să reflecte toată munca ta de peste an.

Am luat-o de la zero acum cinci ani, doar eu şi un prieten. Ne-am bucurat enorm când am găsit prima lucrare şi nici nu ştiam ce preţ să cerem, astfel încât să nu pară nici prea mult, nici prea puţin. Eram atât de fericiţi că am fost lăudaţi si munca ne-a fost apreciată, încât banii nici nu mai contau. Am sărbătorit prima factură încasată cu familiile şi am înţeles că deşi e greu, se poate.

Am fost precauţi, am căutat să nu ne întindem mai mult decât ne e plapuma şi am preferat să ne dezvoltăm reinvestind profitul. Clineţii au început să ne cunoască şi să vină la noi în număr din ce în ce mai mare. A trebuit să facem angajări şi să închiriem un spaţiu. Pentru că ni s-a indus în copilărie de către părinţi ideea de-a nu face împrumuturi, fugeam de bănci ca dracu’ de tămâie.

Contractele începeau să curgă şi clienţii erau mulţumiţi de serviciile noastre. Anul trecut, bilanţul arăta o cifră frumuşică în contul de profit, aşa că ne-am hotărât să facem o investiţie de valoare mare, să cumpărăm un cilindru compactor de 50.000 Euro, din Germania. Cu maşinăria asta, puteam să luăm comenzi la care nici nu ne-am fi gândit până atunci, pentru că un cilindru compactor este folosit în asfaltare şi nivelare, fiind ideal pentru reparaţii  sau construcţii noi de tipul: piste de biciclete, parcări, terenuri sportive, trotuare, deşeuri ecologice sau compactarea îmbinărilor în construcţia de căi rutiere. Apoi, noi chiar cu asta ne ocupăm, cu lucrări de construcţii.

Singura soluţie era creditul. Dar…ce fel de credit şi mai ales de unde, de la ce bancă, astfel încât să nu ia şi pielea de pe noi ? V-am spus că eram duşmanul numărul unu al împrumuturilor, dar acum nu mai aveam altă cale de ieşire.

Zi şi noapte nu visam decât la cilindrul compactor şi la câte contracte noi am putea încheia avându-l. Ne-am consultat şi am hotărât că e momentul să spargem gheaţa, să luăm primul  credit.

Absolut din întâmplare, am văzut pe facebook un slogan care ne-a plăcut grozav, pentru că se potrivea cu starea noastră:  „Visează…obţine cu AVBS”.  Am dat clic şi am descoperit o lume cu totul necunoscută nouă, o lume despre care nici nu auzisem până atunci, cea a brokerilor bancari.

Site-ul este atât de simplu şi de clar explicat, încât şi un copil l-ar înţelege. Ne-am hotărât să sunăm, mai ales că am aflat că, clienţii AVBS nu trebuie să scoată nici un ban din buzunar. Păi cine-ţi mai oferă azi informaţie gratis, când se ştie că informaţia este cea mai scumpă marfă ?

Ne-a răspuns un  broker foarte amabil căruia i-am explicat cine suntem şi ce ne dorim. Brokerul a tradus pentru noi informaţiile cu privire la forma de împrumut care ni s-ar potrivi şi ne-a făcut să înţelegem că de fapt, creditul este doar un ajutor pentru a rezolva nişte probleme şi a-ţi îndeplini un vis, nu e o sperietoare şi nici o tragedie. Ni s-a recomandat un credit pentru investiţii şi ni s-a explicat că este cea  mai bună soluţie de creditare pentru a ne achiziţiona utilajul. Brokerul ne-a făcut un scoring preliminar, pe baza datelor din bilanţul contabil, din care a rezultat că firma noastră îşi poate permite să împrumute 70% din valoarea utilajului, adică 35.000 Euro, pe o perioadă de 3 ani. Creditul se va acorda in lei, deoarece firma noastră nu este acoperită de risc valutar şi nici nu avem contracte pe care să le încasăm în Euro. Perioada de rambursare am ales-o noi, pentru că am considerat că nu e necesar să îndatorăm firma pe 7 ani. Am aflat care sunt actele de care e nevoie pentru dosarul de creditare şi că brokerul va fi îngerul nostru păzitor până ce suma ni se va vira în cont.

Aşa s-a şi întâmplat, brokerul ne-a ales o bancă cu o dobândă convenabilă, pe care a şi negociat-o pentru noi. Ne-a urmărit constant dosarul, astfel încât aşteptarea a fost minimă şi a fost alături de noi chiar şi atunci când am semnat contractul, asigurându-se că este exact ceea ce am cerut, fără alte asteriscuri. Şi acum, vă rog să reţineţi că totul a fost gratis !

După numai o săptămână, în curtea firmei noastre a apărut utilajul şi odată cu el am semnat şi un contract gras.

Cel mai important lucru pentru noi a fost acela că am depăşit un obstacol mental şi am acceptat că fără un credit nu prinzi startul şi laşi concurenţa să te depăşească.Dacă aştepţi până strângi tu ban cu ban, s-ar putea să treacă mulţi ani, timp în care concurenţa ţi-o va lua cu mult înainte.

La urma urmei, credit vine de la încredere. Banca are încredere în tine că-i vei restitui banii, iar tu ai încredere în bancă că-ţi va acorda suma. E o relaţie utilă de reciprocitate. Fără un broker bancar, alegerea îţi va fi dificilă, deoarece trebuie să mergi personal să vorbeşti cu ofiţerii de credite de la fiecare bancă (care nu întotdeauna îţi vor explica toate dedesupturile contractului de creditare) şi apoi să faci tu toate analizele de cost care se impun. Brokerul cunoaşte deja toate datele, de la toate băncile şi IFN-urile din ţară şi este în măsură să aleagă ce e mai bine pentru tine. AVBS Credit, face acest lucru gratuit. De ce să nu profiţi ?

Articol scris pentru Spring Superblog 2017, proba 9

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2017

Jurnalul unei escapade estivale

Uneori simţi nevoia să evadezi din cotidian, să-ţi închizi telefonul şi laptopul, să urci în maşină şi să alergi către mare, singura care-ţi oferă senzaţia de libertate absolută. Să te aşezi pe nisipul fierbinte şi să uiţi de toate problemele, privind cum se sparg valurile la mal, cum apar, ca din senin, castele făurite doar cu o găletuşă şi-o lopăţică, să asculţi pescăruşii ce te duc cu gândul la Cehov.  Dimineaţa, să te trezeşti înaintea soarelui, pentru a-ţi face un selfie cu el la ieşirea din mare. Să inspiri cu nesaţ aerosolii stând pe ponton şi să priveşti stabilopozii uriaşi, martori ai atâtor poveşti de dragoste ori pescăreşti.

Să mergi cu picioarele goale pe nisipul fin şi să priveşti cum valurile şterg instantaneu urmele trecerii tale pe-acolo, să laşi briza să-ţi mângâie pletele şi să aduni cele mai frumoase scoici, care să-ţi amintească că viaţa nu e făcută doar pentru a sta într-un birou.

Când simţi că ai obosit, să te retragi într-un hotel în care să găseşti o atmosferă plăcută, curăţenie şi confort, un personal amabil şi profesionist, servicii de calitate şi un restaurant unde să poţi servi produse proaspete şi delicioase, aşa cum este Hotelul Aurora din Mamaia.

Din anul 2004 (când m-am cazat pentru prima dată la Hotel Aurora**, aşa cum puteţi observa în fotografia alăturată, pe care am cautat-o prin albumele vechi) şi până azi, ori de câte ori merg la Mamaia, mă opresc aici. Nu-mi place să plec în altă ţară la mare, când am marea mea, aici, în România şi hotelul meu preferat, pe care nu l-aş da pe niciunul din Bulgaria, Turcia ori Grecia.

În primul rând, pentru că e situat foarte aproape de tot ceea ce înseamnă distracţie în Mamaia. Faci câţina paşi şi ajungi în „Satul de vacanţă”, locul care te face să redevii copil. Este hotelul situat pe malul Mării Negre, la 25 m. de plajă şi dacă vrei să vezi un răsărit şi un apus de soare de pe balcon, nu trebuie decât să deschizi ochii şi să te laşi purtat de peisaj. În spatele hotelului se află  parcul Aqua Magic, locul unde distracţia şi voia bună sunt la ele acasă. Telegondola care te poartă pe deasupra staţiunii e şi ea în apropiere, la fel şi faleza, unde seara poţi să faci promenade de cinci stele.

În fiecare an, găsesc acest hotel din ce în ce mai bun, cu mai multe facilităţi şi locuri unde turiştii să se simtă bine. Raportul preţ-calitate este excelent, iar dacă ai grijă să-ţi faci rezervare din timp, nu vei mai fi nevoit să baţi staţiunea în căutare de cazare la hotel. Este imposibil să nu se găsească un loc şi pentru tine, în cele 343 de camere duble, moderne, dispuse pe 10 etaje şi atenţie, se primesc şi vouchere de vacanţă la plată. Cele trei lifturi silenţioase, de ultimă generaţie sunt într-o continuă mişcare, căci turiştii nu stau o clipă-n loc. Există un grup sanitar special şi rampe de acces pentru persoanele cu nevoi speciale, un bar de zi în lobby, loc de joacă pentru copii, situat între hotel şi restaurant și parcare de 150 de locuri .

Indiferent dacă nimereşti într-o cameră decorată în gri, alb ori albastru, mobila este nouă, modernă, iar dotările respectă categoria de ** Superior, aşa cum e clasat hotelul Aurora. De pe balcon, poţi admira marea şi Lacul Siutghiol, aşa că priveliştea e tot timpul de cinci stele.

N-ai nevoie să cauţi un restaurant în Mamaia, pentru că ai unul modern, de 600 de locuri, cu o terasă superbă şi vedere la mare, chiar în imediata vecinătate a hotelului. Găseşti aici bucate alese româneşti, un personal amabil care te va servi repede şi bine, dar şi dotări tehnice de excepţie: aer condiţionat şi patru ecrane cu plasmă și sonorizare superioară.

Ador să-mi petrec serile pe terasa restaurantului, privind marea şi ascultând muzică, la un pahar de vin roşu, savurat în compania soţului meu.

În egală măsură îmi place să am prietenii aproape şi să stăm până târziu depănând amintiri din vremuri demult apuse, la o plachie de peşte stropită din belşug cu un vin alb, demisec.

Hotelul Aurora este mai nou şi un hotel cu piscină, sau mai bine zis cu piscine, pentru că  există două piscine cu apă încălzită, una pentru copii şi una pentru adulţi. Ambele sunt realizate din vitroceramică iar apa este în permanenţă filtrată şi tratată, în conformitate cu normele sanitare.

Dacă eşti clientul hotelului, poţi să te bălăceşti aici gratis, să ocupi unul dintre cele 200 de sezlonguri care, alături de umbreluţe şi măsuţe, sunt dispuse de jur împrejurul piscinelor.

Sunt aici şi duşuri cu un design deosebit, precum şi grupuri sanitare moderne.

La barul piscinei, se pot savura cocktail-uri variate, băuturi răcoritoare și înghețată aşa că şi  distracţia la piscină este asigurată.

Vara se apropie cu paşi repezi şi zău, parcă anul ăsta am aşteptat-o o veşnicie. Primele raze de soare ce şi-au făcut prezenţa chiar de azi, 23 martie 2017, precum şi proba asta din Spring Superblog mi-au făcut un chef nebun de mare, de soare şi de distracţie cu superbloggerii.  Dar lasă, nu mai e mult până pe 5-7 mai când voi fi din nou la Mamaia şi mă voi caza, unde credeţi ? …aţi ghicit !   La Hotel Aurora** Superior.

Articol scris pentru Spring Superblog 2017, proba nr. 8

Sponsor:

 

 

 

Publicat în Spring Superblog 2017

Cum era să pierd bani nerambursabili europeni din pricina unei traduceri necorespunzătoare

Când ai de întocmit un dosar pentru obţinerea de fonduri europene, trebuie să fi atent la fiecare detaliu. Documentaţia este foarte stufoasă şi necesită multă muncă. Clienţii plătesc sume destul de mari pentru o astfel de lucrare şi n-ai voie să dai greş. Cei care vin în control, atât pe partea română cât şi ofiţerii de la Bruxelles sunt foarte exigenţi. O mică eroare şi poţi să-ţi iei adio de la banii nerambursabili europeni.

Acum o lună, în colectivul nostru a venit Cristina. Şeful a angajat-o pe loc după ce i-a citit C.V.-ul impresionant. Cristina e o tipă analitică, are multă răbdare în ceea ce priveşte detaliile, dar e cam timidă şi necomunicativă. E genul acela care crede că le ştie pe toate şi că fără ea ar pica firma din vârful muntelui. A primit un dosar de la un client care avea acte contabile în mai multe limbi, pentru că omul achiziţionase tot felul de utilaje din diverse tări, în vederea deschiderii unei linii tehnologice de prelucrare a lemnului. Ei bine, fără să spună nimănui niciun cuvânt a tradus toate facturile, chitanţele şi documentaţiile tehnice ale utilajelor cu Google Translate, încercând să adapteze textul rezultat cum a ştiut ea mai bine, pentru a suna cât de cât logic. Nu a spus nimănui cum a procedat şi nici nu a întrebat-o nimeni, pentru că fiecare dintre noi este foarte ocupat cu rezolvarea propriilor dosare.

Săptămâna trecută s-a încheiat termenul de predare şi dosarul a fost preluat de analiştii de fonduri nerambursabile de pe partea română.

La şedinţă, stupoare !  Dosarul Cristinei a fost respins, cu următoarea notă:

„Firma dumneavoastră se înscrie pe direcţia pe care o doreşte U.E. şi proiectul este eligibil. Suma virată acoperă partea de cheltuieli ce revin firmei, iar cash-flow-ul demonstrează că vă puteţi finanţa investiţia până la virarea sumei din fonduri europene. Cu toate acestea, în traducerea documentaţiilor tehnice ale utilajelor s-au produs nenumărate greşeli, aşa că propunem respingerea dosarului până la remedierea erorilor.”

Toţi am rămas perplex, nu ne venea să credem că tocmai dosarul Cristinei fusese respins. Pe faţa şefului se citea că urmează un cataclism Se lăsase o linişte apăsătoare, liniştea dinaintea furtunii. Suntem cei mai buni în realizarea de proiecte europene şi un dosar respins, chiar şi numai temporar, e o bilă neagră pe care concurenţa o aştepta de multă vreme.

Pe un ton destul de ridicat, şeful a părăsit sala de şedinţe ordonându-i Cristinei să-l urmeze. Clar ! Se aştepta o demisie !  Cineva trebuia să părăsească firma şi sigur nu şeful !

Biroul lui Dan era situat la etajul II, într-un spaţiu destul de mic. Uşa era capitonată, poate şi pentru a mai atenua accesele lui de furie.

-Ia loc !  Cum ai putut să traduci nişte documente atât de importante, ca un copil de grădiniţă ?

-Ştiţi…n-am crezut că e atât de relevantă traducerea unor documente tehnice şi m-am axat pe partea contabilă a proiectului, punând la punct toate detaliile legate de cifre.

-Totul e important aici !  Te duci înapoi în biroul tău acum !  Scanezi toate actele şi le încarci pe site-ul Agenţiei de traduceri Swiss Solutions. În 15 minute, generezi o estimare de preţ a traducerilor cu care te prezinţi la mine. Hai, du-te mai repede !

-Dar şefu’, firma are achiziţii din Olanda, Turcia, Rusia şi Grecia.

-Cristina,  firma asta face traduceri din 80 de limbi şi sute de combinaţii de limbi, precum şi intrepretări dn 50 de limbi.  Eu i-am descoperit pe linkedin şi de-atunci numai cu ei lucrăm. De ce n-ai venit să mă întrebi pe mine sau să-ţi întrebi colegii ce fac când au de tradus acte ? De data asta, treacă-meargă, dar să nu se mai întâmple să nu şti că traducerile specializate le faci cu Agenţia Swiss Solutions şi nu cu Google Translate sau cine ştie ce porcărie de program mai găseşti tu pe net, că zbori din firma asta. S-a înţeles ?

-Da şefu’ !

Cristina ieşi din biroul lui Dan roşie la faţă ca un rac pus în apă clocotită, trecând printre colegi cu capul plecat şi repetând în gând, Swiss Solutions, Swiss Solutions, Swiss Solutions.

Articol scris pentru Spring Superblog 2017,  proba 7

Publicat în Blogal Initiative

Am testat carolimetrul termic de pe salamul Semenic Extra produs de Caroli

Cei de Blogal Iniţiative împreună cu Caroli Foods au pornit o campanie de informare a publicului despre eticheta inovatoare cu cadran termosensibil numită Carolimetrul Termic. Aşa cum mă ştiţi, nu-mi place să vorbesc despre ceva în necunoştinţă de cauză, aşa că dimineaţă, în drum spre muncă, m-am oprit  la magazinul unde-mi fac cumpărăturile, să văd cu ochii mei minunea şi evident, s-o testez.

De la raftul cu salamuri, am ales un baton  „Semenic extra” de la Caroli, având mare grijă să iau un produs cu etichetă şmecheră. M-am uitat la carolimetru şi arăta exact ca cel din reclamă, jumătate galben, jumătate verde închis, ceea ce însemnează că pe raft erau exact gradele de care salamul avea nevoie.

Am plătit 7 lei (ca şi pentru un baton fără carolimetru)  şi fuga la birou să dau vestea fetelor. De cum am intrat pe uşă, am şi început a mă lăuda.

-Bună, mi-am luat salam cu carolimetru termic, de la Caroli.

-Cu ce ? au întrebat ele aproape în cor, neascunzându-şi mirarea.

-Cu carolimetru termic, am răspuns eu radiind de fericire. Îmi place când aduc noutăţi şi toată atenţia se mută asupra mea.

-Să vedem ! să vedem !

Scot din sacoşă salamul „Semenic extra” de la Caroli şi le prezint eticheta. Citim:  „Carolimetrul termic este un instrument util pentru indicarea temperaturii de păstrare. Este galben atunci când salamul trebuie băgat în frigider şi verde când salamul are temperatura optimă de păstrare”.

-Foarte interesant !  Eticheta asta îţi spune când să bagi salamul la rece. E un fel de…

#mâncarecunotificare, am izbucnit eu.

-Exact !

-Hai să vedem cum funcţionează !

Am pus salamul pe o măsuţă şi-i urmăream eticheta din oră-n oră. Verdele a scăzut în intensitate din ce în ce mai mult, până ce a ajuns să se coloreze în galben.

Aşa arăta eticheta după trei ore, semn că ar fi trebuit să-l punem din nou la rece, pentru că temperatura lui depăşea 8 grade.

L-am pus la frigider şi după o oră, eticheta a redevenit verde, ca atunci când l-am luat de pe raftul magazinului.

Carolimetrul a trecut testul. După orele de program, fetele au trecut pe la magazin să-şi ia câte un baton de salam „Semenic Extra” de la Caroli, cu Carolimetru Termic, să se laude cu descoperirea acasă.

De reţinut !

Cadranul termosensibil îşi schimbă culoarea astfel :

-Sub 8 grade, culoarea verde.

-Peste 8 grade, coloarea galbenă.

-Ai garanţia unui produs transportat, depozitat şi păstrat în condiţii optime.

-Preţul produsului rămâne neschimbat.

Urmăriţi videoclipul pentru a înţelege şi mai bine cum funcţionează eticheta.

Publicat în Spring Superblog 2017

Agentul „Certificat energetic”

Bună,

Sunt apartamentul 18 din bl. 161A,  strada Florilor, sectorul II al capitalei şi de ceva vreme mă simt încolţit de tot felul de spioni. Mi-e şi frică să mai stau aici, îmi vine să mă mut în altă parte, dar ştiţi bine că, în cazul meu, nu se poate.

Dacă aveţi răbdare o să vă spun povestea mea, ca să înţelegeţi mai bine de ce sunt aşa depresiv.  Vă rog să mă credeţi,  nu e de la astenia de primăvară, ci de la cei pe care-i găzduiesc în prezent şi care mă neglijează prin nepăsarea lor.

M-am rugat în fiecare seară să plece, să se mute în altă parte. Poate o să vină alţi chiriaşi mai atenţi şi mai draguţi cu mine, cum erau cei dinainte. Se pare că ruga nu mi-a fost ascultată, pentru că din februarie 2016 nu mai poţi să faci tranzacţii cu locuinţe dacă nu ai certificat energetic, bucata aia de hârtie care atestă performanţa energetică a locuinţei.  Şi eu nu am ! 😦

M-am născut în anul 1970 şi am fost construit din plăci de beton şi câteva cărămizi. Aveam ţevi de gaze, ţevi pentru apă caldă şi rece, dar cu timpul au fost tăiate şi înlocuite cu altele, care s-au dovedit a fi mai proaste. Vecinii mei ( atât cei de jos cât şi cei de sus) nu au chiriaşi şi nu-mi mai transmit nici un strop de căldură, aşa că mă simt din ce în ce mai îngheţat, mai ales iarna. Frigul de-afară mă spionează de peste tot. Ba, mă spionează şi umezeala, iar mirosul de mucegai mi-a devenit insuportabil. Câţiva spioni mă tot urmăresc din două ţevi sparte iar eu, deşi îi simt peste tot nu pot face nimic. Am nevoie de un miracol care să mă salveze.

Dar oare ce se aude la geam, că doar n-a venit Moş Crăciun acum, în martie ?  Cine o fi omuleţul ăsta ciudat, care arată ca un ţambal,  colorat ca un curcubeu şi fiecare parte a corpului îi este marcată cu litere de la A la G ?

Mi-a citit gândul şi s-a prezentat.  Bună ziua, sunt agent „Certificat Energetic„,  de la secţia Enermed Impex -poliţia imobilelor  şi am venit aici, pentru că alarma m-a anunţat că s-a depăşit numărul de spioni pe metru pătrat. Sunt un  fel de Zorro al clădirilor, îmi doresc conforul familiilor şi evident, al tuturor zonelor locuibile. Voi scoate toţi spionii de urechi şi-ţi voi reda performanţa energetică.

-Of, domnule agent, cei care locuiesc aici n-au o situaţie financiară foarte bună şi dacă nu găsesc un certificat energetic ieftin, nu vor face nimic.

-La secţia noastră, e cel mai mic preţ al certificatelor eneregetice, nu-ţi fă griji. Amenzile însă sunt destul de mari şi e mai bine să nu se ajungă la ele.

-Şi cum o să procedaţi domnule agent ?

-Mai întâi voi lua amprentele spionilor, printr-un procedeu numit termografie sau termoviziune clădiri. Voi determina pe unde intră spionii care-ţi bagă frigul în tine, unde sunt deficienţele izolaţiei termice şi unde se ascund spionii ce-şi aduc condensul şi mucegaiul.

-Bine, bine, domnule agent, la ce-mi foloseşte să ştiu pe unde intră spionii, dacă nu mă ajutaţi să scap de ei ?

-Dar cine a zis că te las aşa ? Tu de auditor energetic n-ai auzit ?  Păi tu crezi că eu lucrez singur ? La noi la secţie sunt cei mai buni specialişti în domeniu.  Auditorul le va propune celor ce locuiesc aici cele mai eficiente soluţii pentru îmbunătăţirea perfomanţelor energetice. O să acţionăm peste tot, la anvelopa clădirii, la echipamentele tehnice folosite pentru încălzire, răcire, ventilare, apă caldă, iluminat. Totul în scopul obţinerii nivelului optim de confort.

-Şase, vin ai mei !

-Calmează-te ! Pentru ei, sunt invizibil !  Dar prin puterea mea, o să acţionez asupra minţii lor.

Intră cei doi proprietari ai locuinţei. Ea strâmbă din nas şi-i spune lui:

-Dragă, m-am săturat de mirosul ăsta de mucegai. Dacă nu faci ceva, mă mut la mama. Întreabă pe cineva, nu mă interesează !

-Am vorbit deja cu un auditor energetic de la Enermed Impex. Mi-a recomdat o mulţime de chestii.  Şi… am o surpriză pentru tine, am început deja lucrările în bucătărie, aşa că te invit să luăm masa la restaurant !

Cei doi au ieşit fericiţi. Agentul „Certificat Energetic” zâmbi mulţumit că a încheiat cu succes o nouă misiune. Locuinţa radia de fericire văzând cum meseriaşul se apucase deja de răzuit varul din bucătărie. Spionii mucegaiului dispăreau văzând cu ochii sub şpaclu şi amorsă.

Există soluţii ieftine pentru orice problemă !  Un sfat avizat dat de specialiştii de la „Poliţia Imobilelor-Enermed”, prin agenţii săi, face din locuinţa ta,  un loc  în care energia se conservă şi oamenii sunt mai fericiţi şi mai sănătoşi !

 

Articol scris pentru Spring Superblog 2017, proba 6

Sponsor:

 

 

 

Publicat în Spring Superblog 2017

Hello, I am an entrepreneur

Azi mi-am propus să vă prezint unul dintre preferatele mele în materie de jocuri online.

Aşa cum probabil v-aţi dat seama deja (după nume), este un joc de strategie economică. După ce-ţi faci cont, primeşti un buget (virtual desigur, cum altfel  😉  ) de 200.000 Euro şi eşti invitat să-ţi alegi o „faţă” de antreprenor cu care să explorezi lumea fascinantă a afacerilor.

La fiecare pas primeşti explicaţii economice pe înţelesul tău, ajutându-te astfel să-ţi îmbogăţeşti considerabil cunoştinţele despre antreprenoriat şi să iei decizii în cunoştinţă de cauză. Concurezi cu alţi investitori virtuali şi la final toată lumea are de câştigat. Totuşi, cel care reuşeşte să-şi extindă imperiul economic cât mai mult şi să facă cel mai mare profit, primeşte un premiu business de lux din partea organizatorilor jocului.

O să vă explic pas cu pas cum se joacă şi dacă vă place, vă invit să-mi fiţi competitori, pentru că viaţa de antreprenor fără concurenţă  e ca vara fără soare, adică tristă şi lipsită de orice bucurie.

Primul pas este să-ţi alegi tipul de afacere cu care crezi că vei avea succes. Ai de răspuns la întrebarea: franciză sau start-up ?

Eu am ales franciză şi o să vă explic şi de ce.

Iertată-mi fie comparaţia, dar consider franciza o afacere de tipul „copy-paste”, în care ţi se pune pe tavă experienţa de ani şi zeci de ani a unor firme de succes. De ce să nu alegi un drum bătătorit, testat ? Dacă privim în jurul nostru, majoritatea afacerilor de succes sunt francize. Este una dintre cele mai simple metode de a avea un business cu grad mic de risc. N-am prea văzut francize să dea faliment, pe când afacerile tradiţionale se închid zilnic.

Franciza este ca o umbrelă. Dacă vine o ploaie cu picături de criză, partenerul tău numit francizor, nu te lasă la greu. Până la urmă succesul lui depinde de al tău, iar el nu-şi permite să piardă.

Am ales franciza pentru a mă putea bucura de la început de succes şi recunoaştere, de produse a căror calitate este apreciată, dar şi pentru că primesc în permanenţă consultanţă de specialitate, cursuri pentru salariaţii mei, informaţii de valoare pentru afacere.

70-80 % din cifra de afaceri  este dată de clienţii fideli ai brandului, aşa că…sigur franciza !

E adevărat că nu prea pot să fac ce vreau, nu pot fi foarte creativă, trebuie să respect regulile jocului impuse de francizor, dar oare nu se merită ?

Dacă aş fi optat pentru un start-up, ar fi durat ani întregi până reuşeam să devin cunoscută pe piaţă şi cine ştie dacă m-aş fi descurcat de una singură prin hăţişul concurenţei şi al birocraţiei.

Al doilea pas, constă în alegerea francizei potrivite.

Să nu crezi că e simplu să alegi franciza potrivită. Când vezi câte opţiuni ai şi ce branduri doresc să te ajute,  îţi vine să te repezi spre cât mai multe dintr-odată. Să alegi o franciză din domeniul modei, a serviciilor, a imobiliarelor, a sportului şi fitness-ului, a frumuseţii şi sănătăţii, a educaţiei şi training-ului  ?  Greu, nu ?

Am încercat să mă calmez şi să aleg raţional. Trebuie să fie ceva care să-mi placă, să-mi aducă satisfacţii şi să nu am concurenţă prea mare în zona unde doresc să-mi încep clădirea „imperiului”, pentru că vreau o masterfranciză, nu să mă opresc la un singur punct de lucru.

Am intrat pe un forum al jocului şi am început să-i trag de limbă pe cei cu punctaje mari, să aflu de la ei ce merge şi ce nu. Mi-am studiat concurenţa cu foarte multă atenţie, ba chiar mi-am făcut un plan de afaceri care să-mi ofere o imagine de ansamblu asupra cheltuielilor pe care le voi avea.

Am oscilat câteva zile între o franciză din zona food şi una din cea a serviciilor. M-am gândit că înainte de toate, oamenii au nevoie de hrană şi de servicii care să le uşureze viaţa. N-o să vă ascund, am pendulat între francizele:  5ASEC şi Oro Toro by Osho.

Franciza Oro Toro by Osho m-a atras pentru că am văzut în Mega Mall Bucureşti cum funcţionează afacerea şi pentru că îmi plac la nebunie burgerii bine pregătiţi.

Ce gurmand rezistă când vede imaginea asta ?  🙂

Din cei 200.000 Euro, o să plătesc 70.000 Euro, taxa de intrare în franciză şi cu 100.000 Euro îmi construiesc prima unitate. Rămâne o rezervă de 30.000 Euro, ceea ce nu e mult, dar totuşi e ceva.

Francizorul mă ajută oferindu-mi acces la întregul lanţ de furnizori ai reţelei,  training iniţial pentru franciză, bucătar şef din cadrul Academiei de Training Oro Toro, proiect de design customizat şi acces la unităţile premiun din cele mai aglomerate centre comerciale din ţară.

Franciza 5ASEC, este cea mai mare companie ce oferă servicii de curăţătorie chimică în domeniul textilelor de peste 45 de ani.

Taxa de intrare în franciză este de 16.000 Euro şi include taxa de franciză de 7.500 Euro şi traning iniţial de deschidere timp de două luni, în valoare de 8.500 Euro. Pentru investiţie voi cheltui 64.000 Euro, astfel încât îmi va rămâne o rezervă considerabilă de 120.000 Euro.

Ambele sunt francize de succes, profitabile cu sateliţi şi în România ce pot fi luate în considerare în plan real de toţi cei ce caută idei de afaceri viabile.

Al treilea pas: multă muncă şi dedicaţie

În zadar te vei strădui să alegi ceva potrivit, să investeşti până în faza în care visul ţi se materializează, dacă nu te dedici 100% afacerii pentru a reuşi să-ţi recuperezi investiţia, să intri pe profit şi apoi să începi să pui bazele unei masterfrancize. E visul oricărui antreprenor ambiţios să ţină în mâinile sale un brand şi să aibă exclusivitate pe întreg teritoriul ţării pentru brandul respectiv. Prosperitatea este un maraton, nu un sprint.

Am hotărât să-mi asum responsabilitatea într-un mod consecvent şi m-am stabilit pe burgeri. Îmi petrec câteva ore pe zi adunând ban cu ban. Jocul e un fel de „second life”, există şi aici un Fisc, furnizori de utilităţi, o cota din profit pe care o datorez francizorului,  drepturile salariaţilor etc.  Viaţa de antreprenor nu e uşoară, aşa cum cred foarte mulţi, dar îţi oferă bucurii nebănuite, mai ales când priveşti satisfacţia din ochii clienţilor mulţumiţi.

Creatorii acestui joc, sunt cei de la Inventure. Ei au ajutat până acum în mod real zeci de antreprenori să-şi îndeplinească visul de-a avea o franciză şi vă pot ajuta şi pe voi să aveţi propriul business dacă acesta este ţelul vostru !

francize

Articol scris pentru proba 5 din Spring Superblog 2017

Publicat în Spring Superblog 2017

Let’s speak English!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte de orele de engleză din şcoala generală, parcă-mi vine şi acum să deschid geamul şi s-o rup la fugă încotro văd cu ochii. Căci Doamne, urâte-mi mai erau materiile astea fără nicio logică şi aş fi preferat să rezolv o mie de probleme şi tot atâtea exerciţii la matematică decât să ascult despre toate formele şi timpurile verbelor englezeşti. Mă durea capul numai când auzeam că acţiunea se petrece înainte de momentul vorbirii, în timpul vorbirii, după vorbine, ori dracu mai ştie când. În fine, pentru mine, materia numită „limba engleză” a fost un coşmar, poate din această cauză n-am reuşit nici până acum s-o înţeleg şi să mă aplec asupra ei cu seriozitate, aşa cum ar fi trebuit. M-am târăt prin toate şcolile pe care le-am făcut, cu medii de 6 ori 7, însă eram mulţumită că-mi pot vedea de treaba mea, pe alte planuri.

Cu franceza a fost altfel, franceza e melodioasă, are reguli clare de pronunţie şi de conjugare a verbelor. Timpurile seamănă cu cele din limba română iar propoziţiile şi frazele se formează de la sine.

În engleză, una pronunţi, alta înţelegi şi cu totul altceva scrii. Pentru un om care iubeşte logica, limba asta e un dezastru ! Verbele au trei forme şi nici vorbă de terminaţii care să te ajute la conjugare. Nu sunt reguli clare de pronunţie,  fiecare cuvinţel are transcrierea lui fonetică. Tot timpul trebuie să ţii seama de articole, de prepoziţii, de cum aşezi verbul fată de substantiv şi invers. Clar ! Nu-i pentru mine aşa ceva !

Şi totuşi, pe parcursul vieţii n-ai cum să nu te loveşti de engleză. Am pierdut câteva trenuri din pricină că n-am ştiut această limbă măcar la nivel mediu. Mi-au zburat prin faţa ochilor nişte job-uri bine plătite, am ratat niscaiva conversaţii cu persoane ce păreau să mă atragă şi acum  nu pot să scriu pe blog câteva articole amărâte care să-mi aducă şi ceva unici din afară, deşi mi-aş dori.

Am început să mă interesez cât de cât de limba lui Shakespeare, când au apărut MiRC-urile, un fel de strămoaşe ale chat-urilor. Conversaţiile în limba engleză cu alţi oameni, m-a făcut să văd lucrurile într-o altă lumină. În sfârşit, conştientizam că-mi poate folosi la ceva să şiu mai mult.  Pe atunci nu exista Google Translate, aşa că tot ce scriam, era din aducere-aminte ce învăţasem cândva. La un moment dat, am întrebat un tip: „What color are your ears ?” şi m-am supărat că omul mi-a închis. Am luat dicţionarul şi când am văzut traducerea am râs jumătate de oră, înţelegând de ce respectivul a părăsit conversaţia. De fapt eu vroiam să ştiu:  „What color are your eyes ?”, dar cum ears, eyes pentru mine erau tot una, am comis-o !  Am mai făcut confuzii de tipul „hungry” cu „angry”, care au denaturat complet sensul conversaţiei şi multe altele, de care-mi amintesc cu plăcere, pentru că în vremea aceea ştiam mult mai mult decât acum.

E inutil să vă mai povestesc că mi-am cumpărat tot felul de cărţi, cu sau fară materiale audio ataşate, din dorinţa de-a învăţa engleza singură, dar n-a funcţionat ! După câteva lecţii, mă plictiseam şi renunţam. N-avea cine să mă împingă de la spate, pentru că uneori am nevoie şi de tractare, pentru a face ceva bun până la capăt.

Oricât de bine ai şti ceva, dacă nu exersezi zilnic, se aşterne uitarea. Vocabularul meu cu vorbe englezeşti a intrat la apă şi azi îmi amintesc cu greu cuvinte pe care odinioară le ştiam foarte bine.

Anul trecut firma la care lucrez a fost contactată de un om de afaceri grec şi volens nolens a trebuit să vorbesc cu el în engleză. Evident, am avut emoţii, dar m-am prins în joc pentru că ceilalţi de la firmă erau şi mai tabula rasa decât mine. Am constatat că nici grecul nu era vreun mare expert în limbi străine şi am prins curaj, vorba lu’ Creangă: „Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur, prin curaj”. Până la urmă, ajutaţi de mâini şi de limbajul universal al trupului, am reuşit să ne înţelegem şi am bătut palma.

Acu’ ştiţi şi voi că omul cât trăieşte-nvaţă, aşa că m-am hotărât să nu mă las eu aşa cu una cu două, să încerc din nou să mă lupt cu pârdalnica asta de engleză, chiar dacă am trecut de-o vârstă.

Am aflat de Petruţa Creţu,  o profă foarte mişto, care face cursuri de engleză online pentru adulţi. Se pare că în sfârşit am găsit pe cineva care să-mi predea engleza logic, fără prea multe detalieri inutile, astfel încât după trei luni să mă descurc bine la un nivel de bază, ceea ce pentru mine ar fi ok. Ia ascultaţi!

Profa zice că oricine poate să înveţe engleza zâmbind şi că nu e greu deloc dacă te străduieşti puţin, iar  eu o cred pe cuvânt, că prea e hotărâtă. Mă bucur că pot învăţa la orice oră doresc, adică şi noaptea pe la trei, dacă n-am somn, căci platforma de elearning e deschisă nonstop.

Vă anunţ oficial că m-am înscris la curs, am vizitat site-ul (care e foarte smplu şi uşor de utilizat), am făcut testul de evaluare şi sunt hotărâtă să nu mă mai las până nu-mi ating obiectivul, aşa că de-acum, când mă vedeţi pe stradă să-mi vorbiţi englezeşte, clar ?  🙂

Pentru cei care nu au sonor la calculator, sau grăbiţi fiind, nu au ascultat filmuleţul, profa a zis că are cursuri individuale sau în grupe de două persoane în București, cursuri individuale pe Skype și cursuri online pe o platformă profesională de elearning. Mai mult decât atât, săptămânal ţine un webinar gratuit interactiv și o sesiune live pe Facebook, în care sunt abordate diferite probleme legate de învățarea limbii engleze.

Păi dacă-i aşa, Let’s speak English  !

Articol scris pentru Spring Superblog 2017, proba 4.

 

 

Publicat în Spring Superblog 2017

Mama, primul meu mentor

Doi ochi căprui mă priveau insistent de pe o faţă albă ca spuma laptelui încadrată de un păr negru cârlionţat, făcându-mă să râd aproape tot timpul. Două mâini catifelate şi parfumate îmi atingeau pielea în cel mai plăcut mod cu putinţă,  masându-mă cu tot felul de creme şi uleiuri parfumate, în timp ce creierul meu înregistra ( inconştient desigur)  primele şedinţe de dezvoltare personală pe care mi le ţinea cel mai important mentor din viaţa mea, cea despre care aveam să conştientizez mai târziu că e mama. În primul an n-am prea înţeles rostul cuvintelor „frumuseţea lu’ mama, deşteapta lu’ mama,  prinţesa lu’ mama” etc  şi le-am luat ca atare. Treptat, au apărut şi alte personaje, cărora li se spunea:  „nana”, „mătuşa”, „unchiul”, „verişoara”, „vecina”, „prietena”, ce mă smulgeau mai mult cu forţa din braţele mamei, minunându-se de părul meu blond şi ochii mei albaştrii. Toţi afirmau că sunt frumoasă, că am hăinuţe asortate şi că miros plăcut. Tata se cam temea să se joace cu mine, avea mâinile aspre şi mă ridica în braţe ca pe-un buştean. Din „prinţesa lu’ tata” nu mă scotea, aşa încât nu mai ştiam sigur a cui prinţesă eram de fapt.

Într-o zi,  am observat cum mama,  înainte de-a mă atinge,  se dădea cu o cremă. Aşa am înţeles de unde provenea prospeţimea, elasticitatea şi catifelarea mâinilor ei. Prima lecţie se predase deja fără cuvinte prea multe şi iată, va fi valabilă până la sfârşitul zilelor mele. (Dacă vrei mâini fine şi catifelate care să miroasă plăcut,  ai nevoie de cremă de mâini lejeră cu orhidee).

Treptat, mama mi-a predat cum să ţin săpunul în mână,  cum să-l folosesc, de ce  şi mai ales de câte ori pe zi. Îmi repeta într-una că fetiţele trebuie să fie în permanenţă curate şi parfumate şi că e o ruşine să se întâmple altfel. Mi-a pus periuţa de dinţi în mână şi cu răbdare mi-a explicat cum se face periajul dentar. M-a învăţat cum  să-mi ţin ochii închişi şi cum să mă spăl pe cap cu şampon hidratant din urzică şi grâu.

Pentru toate aceste lecţii mama inventa câte o poveste frumoasă cu prinţese care-şi pierdeau strălucirea părului din pricină că nu voiau să se spele pe cap, ori le cădeau dinţii din pricină că urau periuţa şi pasta de dinţi. Şi bineînţeles că eu, prinţesa mamei şi a tatălui, un fel de două prinţese într-una, nu doream să păţesc aşa ceva. 🙂

Când reuşeam să-mi fac singură toaleta, eram lăudată şi pupată la nesfârşit.

Îmi pieptăna părul cu drag, aranjându-mi buclele blonde şi apoi mă ducea  în faţa oglinzii şi-mi arăta cât de frumoasă eram aşa proaspăt spălată, mirosind a curat, învăţându-mă astfel ce înseamnă să am  încrederea în mine.

Învăţăturile mamei nu s-au oprit doar la regulile de bază ale igienei. Ea mi-a predat şi primele lecţii de patriotism, m-a învăţat că un produs românesc e mai bun decât unul din altă ţară, pentru că e creat special pentru români şi adaptat specificului nostru naţional.

Mă lua la cumpărături, explicându-mi pe înţelesul meu primele lecţii de marketing. Am reţinut până-n ziua de azi că e important să alegi întotdeauna o marcă de încredere, care înţelege ce e important pentru consumatori şi familiile lor.  Mă lăsa să iau ce-mi plăcea, apoi analizam împreună produsul şi vedeam dacă merită sau nu să fie cumpărat. Aşa am aflat că o marcă cunoscută, de tradiţie, o să scoată pe piaţă numai lucruri foarte bune, a căror raport calitate-preţ este unul foarte avantajos. Am învăţat că scump nu înseamnă neapărat bun şi că un ambalaj frumos nu ascunde întotdeauna un produs pe măsură. Am înţeles că o firmă nu poate rezista pe piaţă mai mult de trei ani dacă îşi dezamăgeşte clienţii. Vechimea unui brand vorbeşte de la sine despre calitatea produselor.

Ţin minte, de parcă a fost ieri, cum într-o zi, mama  m-a trimis să-i cumpăr o cremă de faţă, fără să-mi precizeze ce anume. A testat spiritul meu de observaţie şi a dorit să vadă dacă lecţiile ei au găsit în mine un teren roditor. A fost foarte dezamăgită de rezultat. Alesesem superficial, la întâmplare, o cremă pentru ten gras, deşi ea avea tenul uscat, cheltuind toţi banii pe care-i primisem de-acasă. Despre marcă, ce să vă spun…nici n-am dat importanţă.

M-am simţit îngrozitor citindu-i dezamăgirea pe chip. A luat crema şi mi-a zis doar atât: „asta nu pot decât să mi-o dau pe călcâie…iar pentru o cremă de călcâie, a costat enorm”. Aproape că am izbucnit în plâns. Am fugit în baie să nu mă vadă şi mi-am promis în faţa oglinzii că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Mi-am şters lacrimile şi am analizat dulăpiorul cu produse cosmetice. Cum de nu observasem că mama nu folosea decât cremă Gerovital H3, de la Farmec ?

I-am cerut bani tatei şi mi-am reparat greşeala. Au trecut mulţi ani de-atunci, însă întâmplarea asta mi-a rămas vie în minte, pentru că a fost o lecţie din care am învăţat că în viaţă nu trebuie să tratez lucrurile cu superficialitate.

Am ales împreună cu mama primul ruj, primele farduri, primele oje, primul demachiant, prima cremă depilatoare şi multe alte produse utile unei domnişoare în devenire,  învătându-mă cum să le combin şi când trebuie să le folosesc

Mama nu mai e demult, dar eu nu am uitat ce-am învătat atunci şi sper să pot preda şi eu aceste lecţii copilului meu, atunci când va veni în viaţa mea.

Articol scris pentru proba 3 din Spring Superblog 2017

Sponsor:

Publicat în Spring Superblog 2017

O poveste pufoasă de la mine de-acasă

ACTUL  I

Duminică seară. Atmosferă de familie. Eu, în faţa calculatorului, citind cea de-a doua probă din Spring Superblog. Soţul, tolănit în pat şi butonând de zor telecomanda,  frustat de faptul că i-am ocupat locul şi nu mai poate juca table online cu băieţii.

 Scena I

Eu: -Auzi, Claudia a şi postat a doua probă şi eu n-am scris nimic nici la prima. (El tace în timp ce eu citesc cerinţele probei).

El (după un moment de linişte): -Despre ce trebuie să scrii ?

Eu: -Despre pufoşenii. (zâmbesc)

El: -Sigur asta-i de la Delaco, numa’  Simona putea inventa aşa ceva.

Eu:-Îhî, ai dreptate. Pare uşor, dar nu e deloc. Ăăă…oare despre ce să scriu ?

El: -Nu ştiu, tu eşti cea care bate câmpii în casa asta. Scrii tu ceva într-o săptămână.

Eu (privindu-l atent): -Pufosule !

El:-Pufoaso !

Eu:-Nesimţitule ! Cum îndrazneşti să mă faci pufoasă ?

El (râzând în hohote) : -Da’ tu de ce mă faci pufos ?

Eu: -Eu am voie !

El: -Şi eu de ce n-am voie ?

Eu: -Pentru că eşti bărbat şi nu-i frumos să jigneşti o doamnă !

El: -Da’ o doamnă are voie să jignească un domn ?

Eu: -Eu nu te-am jignit. Am constatat o realitate !

El: -Şi eu la fel !

M-am bosumflat aşa cum fac mereu când nu-mi convine ceva. El îşi vedea în continuare de treaba lui, butonând telecomanda.

Scena 2

Intră copilul.

-Copilul: -Hei, ce-i cu liniştea asta aici, iar v-aţi certat ?

-Eu: -Nu dragul mamei, taică-tu ăsta pufos mă necăjeşte.

-Copilul: -Cum te necăjeşte ?  Eu văd că se uită la televizor.

-Eu: -Se uită, se uită… mai bine s-ar uita la el să vadă cât de pufos e !

-Copilul -Parcă sunteţi colegii mei de bancă. (iese râzând)

Mă gândesc că am fost comparaţi cu nişte puşti de clasa a cincea, dar tot o ţin pe-a mea, că deh.. aşa-s eu, alintată, mai ales când ştiu că-s iubită şi acceptată aşa cum sunt.

Scena 3

El pleacă să-şi ia un pahar de apă. Sună telefonul. E soacră-mea. Am ocazia să mă plâng din nou. Îmi iau aerul de victimă inocentă.

-Eu: Auzi mamă, fiul tău nu mă respectă deloc, mă face pufoasă.

-Soacra (după ce-i trage o repriză bună de râs):  -Lasă dragă, nu te mai supăra şi tu atâta, că până la 300 de kile, cum am văzut eu la TLC,  mai ai.

-Eu: Eram sigură, cine naiba m-o fi pus să-ţi spun ?

-Soacra: -Vă potriviţi amândoi, aşa pufoşi cum sunteţi ! Hai că sună cineva la uşa, vă sun eu mai târziu. Pa pufoşilor !

Actul II

Toţi trei suntem la bucătărie pentru cină. Pe masă tronează două cutii de cremă de brânză pufoasă Delaco, pentru că suntem o familie de fani brânză.

superblog-nou-v1-font-bold-768x643

Copilul: -Mami, vreau să-mi dai trei felii de pâine unse cu cremă de brânză delicioasă şi câteva rondele de ridichi. Şi vezi să nu uiţi că de pe 10 martie încep înscrierile pentru noii mei prieteni pufoşi. Să ai grijă, vreau cât mai mulţi !  Dacă o să am dubluri, fac schimb cu colegii,  aşa cum făceai şi tu pe vremea ta cu timbrele.

El:-Ai grijă fiule cât mânânci,  să nu ajungi pufos ca mine (râde, făcând cu ochiul copilului).

Eu  (mă fac că nu observ şi oftez cu subînţeles).

S-a făcut linişte. Se auzeau doar pleoscăiturile limbii şi zgomotul provocat de înghiţiturile din ce în ce mai dese şi mai hulpave.  Nimeni nu mai avea timp să vorbească. Cele două cutii din cea mai pufoasă brânză s-au  golit cât ai zice brânză.

Actul III

Scena se petrece în dormitor. E deja trecut de ora 23,  el verifică dacă copilul a adormit în camera lui, apoi încuie încet uşa dormitorului. Se dezbracă şi se bagă cuminte sub cearşaf.

El: (în şoaptă)-Pufoasooo, pufoasooo, hai vino aici lângă mine, să-ţi prezint un pufos mic şi drăgălaş.

Eu: (tot în şoaptă) -Îl ştiu, nu-i nevoie !

El: -Hai pufoaso,  jur că nu-l şti !

Eu (cedez în sfârşit şi mă duc lângă el) -Hai, să văd cu ce pufos te lauzi ! (bag zâmbetul ăla…ştiţi voi care).

El: (scoate de sub cearşaf o pufoşenie mică şi drăguţă pe nume Green Flibbie) -Taram, taram, pam, pam, uite pufoşenia !  Da’ ce-ai crezut ?

green-flibbie Am râs cu poftă, încet, să nu trezim copilul, apoi…puff… puff…puff…puff,  ne-am pufulit până spre ziuă.

 

 

 

 

Articol scris pentru proba II din Spring Superblog 2017.

Sponsor: Delaco

Publicat în Spring Superblog 2017

”Cuplul” apă + cafea, element al culturii organizaționale

de_vorba_la_fantana

 

Fete la fântână. Valea Bistriţei -Neamţ 1930

Foto: Adolph Chevalier

Sursa foto: http:/poeziipopulare.blogspot.ro/2013/12/845-descantec-de-dragoste.html

 

1930

În zilele geroase de iarnă, cum au fost şi cele de până acum o săptămână, îmi plăcea să merg la bunica şi să-i ascult poveştile. Avea un album cu câteva fotografii prăfuite de vreme, pe care-l răsfoia cu drag arătându-mi chipuri ce abia se mai distingeau, dar pe care ea le vedea clar cu ochii minţii. Îmi povestea despre tot felul de mătuşi şi unchi total necunoscuţi mie, cu detalii din viaţa acestora, de-aş fi putut scrie câteva romane bune din ciclul „Viaţa la ţară”.

Iată ce-mi zicea draga mea bunică când dădea peste fotografia pe care o puteţi vedea şi voi mai sus. „Aici îs eu cu vreo cinci fete din sat. Era o căldură di sî tochiau chietrili pe uliţî şi numa la fântâna lu’ Maria lu’ Sandu era o apă răci şî bunî di-ţî ostoia sătea pi loc. Noi ni adunam aici pe la chindii, când sî mai răcorea oleacî şi ni puneam pi vorovit di trebuiau să vină mamele noastre sî ni aducî în casă mai mult cu forţa. Aşa era di bună apa aceea că beam câte trei-patru căni cât voroveam noi acolo. Eu cred c-o sî mor şi apî ca cea di la fântâna lu’ Maria lu’ Sandu n-a sî mai apuc a bea şî nici sări aşa di frumoasî ca atunci când eram tînără n-oi mai petrece.”

1970

la-o-cafeaSursa foto: http:/www.pentrusuflet.com/2016/05/povestea-cafelei-cu-sare.html

Pe la vreo şaisprezece ani, când începusem şi eu a mă îndrăgosti, o tot trăgeam pe mama de limbă, punându-i tot felul de întrebări, doar-doar voi afla şi eu care-i treaba cu dragostea.  „Cum l-ai cunoscut pe tata ? Cum ai ştiut că el o să fie soţul tău ? Te scotea în oraş ? Unde ? Ce-ţi cumpăra ?” Uneori stătea cu mine ore în şir povestindu-mi, până ce ochii începeau a i se umezi, alteori mă repedea cu vorbe usturătoare trimiţându-mă la învăţat. Se-nţelege că mie îmi plăcea atunci când îşi făcea timp de povestit. Avea talent, semăna cu bunica, despre care v-am vorbit mai sus şi când începea să-şi depene amintirile nu voiai să se mai termine niciodată. Aşa am aflat eu că tata, în perioada în care-i făcea curte o ducea la o cofetărie unde, dacă n-avea bani de prăjituri îi dădea numai apă şi cafea. Stăteau de vorbă până la ora închiderii. Şi ea a rămas cu gândul că apa şi cafeaua de-atunci au fost cele mai bune şi că aşa ceva nu mai găseşti în ziua de azi.

2017

multinationalaMi-am realizat marele vis, acela de a lucra într-o companie multinaţională, cu zeci de colegi, care de care mai ambiţioşi şi mai competitivi. Unii, din afară, mă invidiază. Au aflat că am un salariu în euro şi că firma îmi oferă apă la birou, adusă tocmai din Serbia, din zona munţilor Mitrovo Polje, ambalată în sticle zvelte şi fine de 0,5 l.  Nu mai trebuie să bat drumul până la fântâna lu’ Maria lu’ Sandu sau mai ştiu eu la ce altă fântână, ca bunica, pentru a bea apă de izvor. Mi-am câştigat dreptul de-a bea o apă cu un gust neutru, proaspătă, cu un conţinut echilibrat de minerale şi care-mi potoleşte rapid setea. În plus nu pierd timpul. Dimineaţa găsesc două astfel de sticle pe birou, care-mi ajung pentru toată ziua.

sticle-pet-pe-fond-alb-impreunaPeste drum de compania noastră e un mall şi din când în când mai trag câte-o fugă acolo să-mi iau cafea de la automat. Paharul acela de cafea aburindă de o calitate îndoielnică mă energizează, mă face să mă simt mai sigură pe mine, mai productivă, ba chiar mai creativă. Am nevoie de cel puţin două astfel de doze pe zi, pentru ca creierul meu să nu adoarmă, să fie treaz la toate sarcinile de serviciu ce se cer a fi rezolvate, să reziste stresului la care orice salariat  este supus.

Mi-amintesc cu groază dar şi cu bucurie de o întâmplare mai puţin fericită petrecută în urmă cu câteva zile, când compania noastră a fost la un pas de-a pierde un client important din pricină că eu eram la cafea.

Într-o dimineaţă îngheţată de februarie 2017, am trecut pe la mall să-mi savurez cafeaua şi să mă dezmorţesc puţin, pentru că era atât de frig încât îmi simţeam sângele cum se coagulase în vene şi oasele parcă-mi deveniseră casante. În timpul ăsta, telefonul de pe biroul meu suna ameninţător. Un client important avea nevoie urgentă de nişte date. Văzând că nu-i răspund, a sunat direct la şeful meu şi a ameninţat că pleacă de la noi. Am fost chemată la conducere şi era cât pe ce să-mi pierd locul de muncă. Am avut noroc că sunt foarte bună în ceea ce fac şi m-am ales doar cu o mustrare zdravănă. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am explicat şefului cât de importantă este pentru minea cafeaua de dimineaţă şi cât de mult contribuie la creşterea productivităţii mele şi nu numai. I-am zis în limbajul lui, că fără cafea nu vrea să tragă creierul. E ca şi cum în loc de un Dual Core aş lucra cu un 286. El ştia că aproape toţi salariaţii companiei îşi iau zilnic câte o pauză scurtă de una-două cafele, pentru că aşa proceda şi el când i se mai descărcau bateriile şi atunci s-a produs iluminarea.  „O să vorbesc cu cei de La Fântână, care ne furnizează apa, să ne aducă şi cafea la birou. Agentul lor de vânzări mi-a vorbit de multe ori despre cafeaua Kafune, un brand propriu. O cafea cu un gust bogat şi deplin, care te energizează pe loc şi-ţi dă vitalitate. O cafea, ca o declaraţie de independenţă, întotdeauna proaspătă, cuceritoare şi tonică aidoma Braziliei, de unde provine.”

kafune-micÎn momentul acela îmi venea să-l pup de bucuroasă ce eram. Uitasem chiar şi de muştruiala zdravănă pe care mi-o luasem doar cu câteva minute înainte. Eram fericită că şeful a înţeles şi a conştientizat importanţa existenţei cafelei în firmă. Fiindcă e un om de acţiune, a pus mâna pe telefon, a sunat  „La Fântână„, cea mai de încredere firmă de servicii de aprovizionare cu apă şi cafea pentru companii şi horeca şi a comandat echipamentele şi cafeaua. De luni, 6 martie, nu va mai trebui să mergem la mall pentru cafea,  vom avea în firmă una dintre cele mai bune cafele şi… gratis 🙂  Vezi mamă ce norocoasă sunt ? Am să-ţi aduc şi ţie să  guşti, când voi veni pe-acasă, să vezi cum arată o cafea excepţională.

Am fugit repede la locul meu şi printr-un mail mi-am anunţat toţi colegii că de luni, aroma desăvârşită şi pronunţată a cafelei Kafune se va simţi pe birourile  fiecăruia dintre noi. Mi-au venit pe loc 300 de mailuri de mulţumire şi apreciere.

Aşadar, tot răul spre bine. Noi, salariaţii, ne-am ales cu cafea „la botul calului” şi firma cu oameni mulţumiţi şi mai productivi ca niciciodată.

Dacă şi voi, acolo unde lucraţi, simţiţi nevoia de-a vă energiza cu o cafea bună, nu ezitaţi să-i spuneţi şefului despre asta. Dacă este un om deschis la minte, va proceda aşa cum a făcut al meu. În definitiv, toată lumea are de câştigat !

Articol scris pentru proba 1 din Spring Superblog 2017

Sponsor:

La-Fantana